marți, 28 martie 2017

Experimentul venitului de bază din Finlanda: un pas înapoi deghizat ca progres

de Edmund Schluessel* 
(Alternativa Socialistă - CWI în Finlanda)


În tot mai multe țări există un interes tot mai mare față de venitul de bază universal, adică o plată regulată pe care statul să le-o acorde cetățenilor, indiferent de venitul lor ori dacă au o slujbă sau nu. Dezbaterea e alimentată și de tendința accelerată către automatizarea industriei și de impactul acesteia asupra capitalului și forței de muncă.

În Franța, candidatul Partidului Socialist, Benoît Hamon, susține venitul de bază universal. Poate părea surprinzător, dar și unii conservatori, inclusiv în Scoția sau Canada, examinează strategii de introducere a venitului universal. Aici, în Finlanda, o țară cu un stat social extins și adânc înrădăcinat, se derulează un experiment prin care se asigură un venit de bază pentru un mic segment de oameni fără locuri de muncă.
 
Ca în multe țări, propunerea unui venit de bază e promovată în Finlanda ca o alternativă la sistemul de securitate socială. Cu alte cuvinte, venitul de bază nu ar fi introdus ca un venit adițional pentru oamenii de rând, ci mai degrabă ca un mijloc și pretext pentru tăieri bugetare de la servicii sociale vitale. De aceea, socialiștii din Finlanda se opun propunerii venitului de bază, așa cum e ea formulată acum, întrucât ar înrăutăți, per total, situația multor familii și indivizi.

Dar să vedem cum a început totul. Un articol recent de pe TeleSur descrie guvernul finlandez al prim-ministrului Juha Sipilä ca fiind de centru, dar asta e probabil doar o greșeală de traducere. Partidul lui Sipilä se numește, într-adevăr, „Keskuta”, adică Partidul Centrului, dar de fapt e un partid neoliberal de dreapta. În cei doi ani de când e la putere, acesta a lansat atacuri repetate la adresa salariilor lucrătorilor și a făcut tăieri masive din fondurile pentru educație. Mai mult, a reintrodus taxe de școlarizare într-un sistem de educație cândva gratuit.

Sipilä e un multimilionar care și-a folosit poziția pentru a intimida presa să nu publice știri negative despre el și care este momentan implicat în două scandaluri de corupție având ca obiect drenarea banilor publici spre afaceri deținute de propria sa familie. E un fel de Donald Trump finlandez.

Partidul Centrului e susținut la guvernare și de Noul Partid Conservator, ai cărui lideri sunt fani declarați ai arhi-conservatoarei Margaret Thatcher și care s-au aflat în fruntea celor care doreau să impună Greciei condiții extrem de dure în timpul negocierilor pentru bailout. Al treilea partid din coaliția de guvernare este cel al Adevăraților Finlandezi, un partid de extremă dreapta și anti-imigranți, cu o aripă fascistă, și ai cărui reprezentanți aleși sunt adesea investigați și sancționați pentru încălcarea legilor împotriva instigării la ură. Orice propunere venită din partea unei astfel coaliții odioase trebuie privită cu maximum de scepticism.

Dar să trecem la propunerea însăși. Conform planului guvernului (care e momentan testat pe 2000 de oameni fără loc de muncă selectați aleatoriu de KELA, agenția de stat pentru asigurări sociale), oamenii vor primi mai puțini bani. Beneficiarii ar primi 560 de euro pe lună, indiferent de situația personală a fiecăruia. Acest venit ar înlocui beneficiile sociale existente și, potrivit susținătorilor săi, ar avea avantajul de a reduce birocrația.

Însă actualul nivel al ajutoarelor sociale de bază în Finlanda este de 697 de euro pe lună plus alocațiile pentru copiii sub 18 ani. O analiză făcută de KELA anul trecut a arătat că prin introducerea unui model similar celui testat acum, persoanele care câștigă sub 2000 de euro pe lună o vor duce, per ansamblu, mai rău.

Oricum, experimentul aflat în desfășurare este o escrocherie: în timp ce testul se realizează doar pe indivizi fără loc de muncă, venitul de bază universal, dacă va fi implementat, va fi cu adevărat universal. Astfel, experimentul guvernului finlandez eludează modul în care „venitul universal de bază” va duce la reduceri uriașe ale ajutoarelor publice pentru persoanele cele mai vulnerabile. Cei aflați în concediu medical vor pierde cea mai mare parte a sumelor acordate în prezent. Indemnizațiile pentru creșterea copiilor vor fi reduse drastic, ceea ce va afecta în mod special familiile monoparentale. Ajutoarele pentru persoanele cu risc de pierdere a locuinței vor fi tăiate cu 90%. În unele variante ale proiectului, studenții vor pierde accesul la bursele de studii. În final, „venitul de bază universal” nu va mai ține cont de nevoile particulare ale oamenilor marginalizați din societate. 

Cum poate atunci guvernul să scape cu basma curată când propune un astfel de atac asupra oamenilor cu venituri mici? Așa cum Ronald Reagan a numit „simplificare” o spectaculoasă tăiere de taxe pentru bogați ca s-o vândă publicului, iar Bill Clinton a folosit termenul „eficiență” ca să justifice reducerea slujbelor din sectorul public și distrugerea sistemului de asistență socială, argumentul folosit de cabinetul lui Sipilä este că marele avantaj al venitului de bază e că ar reduce din hârțogăraia cu care are de-a face un șomer atunci când acceptă o slujbă temporară sau cu jumătate de normă.

Cu reglementările actuale, o persoană care primește ajutor de șomaj poate să nu declare câștiguri de până la 300 de euro pe lună, însă cei care câștigă mai mult trebuie să treacă printr-un proces birocratic lung și frustrant care le ajustează ajutorul social. În viziunea lui Sipilä, sistemul venitului de bază va încuraja șomerii să accepte munci precare, cu jumătate de normă sau pe contracte nedeterminate, și pe salarii mizere. Sipilä trăiește probabil pe altă lume, într-o fantasmă neoliberală în care doar cine nu-și dorește cu adevărat nu poate găsi locuri de muncă bune.

În realitate însă, rata șomajului în Finlanda stă blocată la 8% de la începutul Marii Recesiuni. Economia Finlandei este bazată pe exporturi, iar mineritul, industria hârtiei și construcția de nave din această țară cu 4 milioane și jumătate de locuitori – toate suferă de pe urma încetinirii cererii globale. Slujbele apar și dispar în urma turbulențelor de pe bursele din Londra și Frankfurt, New York și Tokyo, nu din cauza vreunei lene mitice a muncitorilor finlandezi.

Guvernul Finlandei n-a făcut niciun efort serios să creeze locuri de muncă. Prin impunerea „pactului de competitivitate” asupra clasei muncitoare finlandeze (pact tripartit semnat în 2016 privitor la piața muncii, care a determinat o deteriorare severă a condițiilor de muncă – n. tr.) au fost create condițiile pentru ca rata mare a șomajului să devină o problemă pe termen lung.

Care sunt alternativele? Alianța Stângii e creditată adesea cu inițierea dezbaterii despre venitul de bază universal în Finlanda. Însă propunerea lor ar fi pornit de la un nivel mai ridicat al venitului de bază, la care s-ar fi adăugat indemnizații pentru circumstanțe speciale, în vreme ce sistemul de impozitare ar fi devenit mai progresiv. Chiar și această variantă ar fi fost departe de a-i apropia pe lucrătorii finlandezi de mediana veniturilor. Dar chiar dacă propunerea lor nu ar fi eliminat complet sărăcia, măcar ar fi însemnat câțiva pași înainte în loc de un pas clar înapoi. În plus, Alianța Stângii a lansat propunerea de majorare a salariului minim la 10 euro pe oră, ceea ce ar fi dus la aproape o dublare a veniturilor pentru cei mai săraci dintre lucrători. Toate aceste măsuri luate împreună ar fi avut un caracter progresist, chiar dacă incomplet.

O abordare socialistă a problemelor clasei lucrătoare finlandeze ar consolida economia și crea locuri de muncă prin naționalizarea fabricilor și redeschiderea celor închise, prin investiții în sectorul energiei regenerabile și în producție, lucruri pe care guvernul finlandez poate, dar refuză să le facă. Astfel s-ar garanta și o îngrijire adecvată a copiilor, educație gratuită, asigurarea locuirii în condiții decente pentru toți (a căror lipsă e resimțită în mai multe zone ale țării). Cei aflați la vârsta pensionării sau care sunt incapabili să muncească din cauza bolii sau a dizabilității ar putea să trăiască o viață împlinită și să-și asume, dacă vor, sarcini productive potrivite lor. Astfel de revendicări sunt la fel de valabile și necesare oriunde în lume.

Ca socialiști, considerăm că venitul de bază universal nu este un instrument suficient de bun în lupta împotriva inegalităților și a șomajului. Noi luptăm pentru taxarea celor bogați și a corporațiilor, pentru crearea de slujbe bine plătite și sindicalizate prin dezvoltarea unei infrastructuri ecologice, a transportului public și a energiei curate. Luptăm pentru servicii publice finanțate corespunzător și pentru eliminarea șomajului, posibilă prin redistribuirea muncii prin reducerea săptămânii de lucru.

Unele dintre discuțiile pe tema strategiilor sociale care să adreseze automatizarea din industrie dezvăluie falimentul total al capitalismului, sub care progresul tehnologic ajunge să fie o amenințare la adresa locurilor de muncă și a salariilor decente. În socialism, progresul tehnologic și automatizarea ar putea aduce un program de muncă mai scurt, mai mult timp dedicat dezvoltării personale și culturale, precum și creșterea universală a standardului de viață prin mijloace sustenabile din punct de vedere ecologic.

Cu toate acestea, dacă venitul de bază universal ar fi introdus în Finlanda sau în altă țară fără ca serviciile sociale să fie tăiate și dacă el ar însemna un câștig real pentru lucrători, atunci o astfel de măsură ar reprezenta un important pas înainte pe care l-am susține. Chiar dacă statul social existent în țările nordice este admirat de oamenii din alte părți ale lumii, acesta nu este socialism, ci reprezintă o formă de compromis în interiorul sistemului capitalist. Din acest motiv, el este vulnerabil câtă vreme trăim în capitalism.

Ar trebui să ne amintim cum a apărut statul social finlandez: acum o sută de ani, inspirată de Revoluția Rusă, stânga radicală finlandeză s-a organizat într-un partid marxist și s-a ridicat împotriva clasei capitaliste. Revoluția finlandeză a fost înăbușită în final de armata germană, însă clasa lucrătoare finlandeză a păstrat tradiția organizării și a sindicatelor puternice, iar capitaliștii finlandezi au păstrat și ei, până de curând, o teamă sănătoasă față de puterea lucrătorilor.

Există surse de inspirație mult mai bune în statul social finlandez decât acest plan al venitului de bază universal. La nașterea fiecărui copil, mama are dreptul să primească din partea statului un pachet ce conține hăinuțe, așternuturi, biberoane, produse de igienă, prezervative și un manual – toate ambalate într-o cutie ce poate fi transformată într-un pătuț pentru copil. Acest pachet a fost introdus în 1938 ca parte a unei campanii de succes pentru reducerea mortalității infantile. Astăzi, sistemul de educație primară din Finlanda permite profesorilor să se dezvolte profesional, evitând, totodată, testele uniforme și competiția între școli, iar rezultatul este un sistem considerat a fi cel mai bun la nivel mondial.


Numai că, dată fiind adâncirea crizei capitalismului și deriva spre dreapta a partidelor tradiționale muncitorești din Europa, vechiul consens postbelic e la apus, iar aceste progrese se află în primejdie. Reformele pot fi apărate și extinse, iar societatea poate și trebuie să fie transformată. Chiar dacă situația particulară din Finlanda diferă de alte țări, soluția este aceeași peste tot: construirea de mișcări de masă puternice și de noi partide socialiste, partide de masă ale clasei lucrătoare, care să lupte împreună, la nivel mondial, în interesul lucrătorilor de pretutindeni. Împreună, uniți de-a lungul și de-a latul granițelor dintre națiuni, putem schimba lumea, iar prin organizare și prin învățarea lecțiilor trecutului, o vom și face.

------------------------------------------------

* Articol apărut inițial pe site-ul Socialist Alternative (CWI în SUA): https://www.socialistalternative.org/2017/03/07/finlands-basic-income-experiment-step-disguised-progress/ 

vineri, 17 februarie 2017

Pablo Iglesias - victorie clară la congresul Podemos


Comunicat Izquierda Revolucionaria (Stânga Revoluționară)
Spania, 15 februarie 2017


A venit vremea să clădim lupta de clasă din stradă

Încercarea de a-l elimina pe Pablo Iglesias de la conducerea Podemos (partidul de stânga format din mișcarea Indignados din 2011) a fost un eșec total, în ciuda tuturor resurselor mobilizate în acest scop și al sprijinului deschis al mass-media pentru Errejon – lider al opoziției „moderate” la Iglesias.
Prezența la congres a fost una istorică, de peste 155.000 de membri. Iglesias a primit aproape 90% din voturi pentru funcția de secretar general, mai mult de 60% pentru lista sa de candidați pentru Consiliul Cetățenilor (organul principal de conducere al Podemos) și mai mult de 50% pentru documentele prezentate de echipa sa.
Pentru a înțelege ce înseamnă această victorie, e suficient să citim presa capitalistă sau să urmărim televiziunile sistemului după congres. Furia lor față de această victorie se simte aproape în fiecare propoziție. Și nu întâmplător. Clasa conducătoare a încercat să controleze Podemos, să-l asimileze cu o formațiune social-democrată „clasică” pentru a consolida pacea socială. 
Doar că s-au lovit de voința a zeci de mii de luptători. Înfrângerea lui Errejon este o veste bună pentru toți cei care au făcut parte din uriașele revolte sociale din ultimii ani prin mișcarea Indignados, grevele generale, mișcările din educație și sănătate, grevele studențești etc. Aceste mișcări au condus la criza „regimului din 1978” (sistemul capitalist care a urmat tranziției de după Franco).
Motorul acestei schimbări politice a fost lupta de clasă și mobilizarea în masă a lucrătorilor și a tinerilor. Acesta este factorul cheie pe care cei ca Errejon și adepții săi, ca Rita Maestre și Tania Sanchez, au fost atât de rapizi în a-l respinge și denigra în încercarea lor de a deraia Podemos către cretinism parlamentar[i] și colaborare de clasă.
Lupta din cadrul Podemos este foarte importantă. Tradiționalul partid capitalist PP, noua conducere ilegitimă a fostului partid social-democrat PSOE, partidul populist de dreapta Ciudadanos și reprezentanții marelui capital o știu prea bine.
Errejon nu este vreun nevinovat – e foarte conștient de ceea ce spune și ceea ce face. El și suporterii săi doresc un Podemos care să nu rămână aliat cu Izquierda Unida (Stânga Unită), care să stea departe de lupta militantă a angajaților de la Coca-Cola și Movistar, și în afara mișcărilor de masă în apărarea sănătății, educației și a dreptul la auto-determinare națională.
Ei doresc un Podemos mai apropiat de PSOE și de programul unei social-democrații aflate în criză. Ei apără un proces care, în realitate, ar face din Podemos o simplă clonă a partidelor tradiționale, fericite să obțină poziții călduțe în Parlament sau în diferite comisii bine plătite și să se bucure de „respectabilitatea” sistemului și a instituțiilor.
Errejon a avut mult sprijin de partea sa. Nu putem uita cum El Pais, principalul ziar capitalist, a repetat la nesfârșit cum Errejon apără „un Podemos mai modern, mai democratic și mai deschis, diferit de confuzia generată de Iglesias în jurul unei strategii de radicalizare ideologică și de mobilizare stradală care va duce la scăderea puterii și abilității de negociere a partidului în Parlament ... ”.
Același lucru poate fi spus și despre conducerea nelegitimă a PSOE, impusă printr-un puci intern anul trecut, care a descris victoria lui Iglesias ca pe o înfrângere pentru democrație și o victorie pentru „pabloism-leninism”. Ar putea fi mai clar? Acești lideri ai PSOE – slujitori ai burgheziei care l-au  alungat pe Pedro Sanchez și au făcut cadou guvernarea prim-ministrului Rajoy de la PP – acum se auto-consideră „singura opoziție” în ciuda marii lor coaliții cu dreapta!

Marxiștii nu sunt neutri
Izquierda Revolucionaria (Stânga Revoluționară) l-a sprijinit pe Pablo Iglesias în această luptă împotriva lui Errejon și a modelului său social-democrat. Am distribuit 6.000 de pliante care să explice poziția noastră și am vândut sute de exemplare ale ziarului nostru la congresul Podemos, unde am primit multe încurajări și felicitări din partea multor membri de partid.
Pe lângă sprijinul față de Iglesias, avem și unele critici. Noi credem că și greșelile și ezitările lui Pablo Iglesias i-au permis lui Errejon să câștige atât de mult teren. Ideea „schimbării” politice ca simplu exercițiu electoral, în care mișcările de masă și-au îndeplinit deja rolul, a fost apărată și de Iglesias, mai ales după succesul din alegerile locale din mai 2015 și din alegerile generale din decembrie 2015.
Declarațiile sale publice care au justificat capitularea lui Tsipras în Grecia și distanțarea sa de revoluția din Venezuela au preluat ca un ecou poziția forțelor de dreapta; accentul lui pe „responsabilitate” și guvernabilitate și dorința sa expresă de-a ocupa „spațiul social-democrat” au fost niște greșeli.
Acestea au contrazis, de asemenea, motivele reale pentru puternica erupție a Podemos și au întărit aripa dreaptă a partidului. Chiar și după ce a pierdut mai mult de un milion de voturi în iunie 2016, Iglesias a continuat să insiste asupra faptului că activitatea parlamentară și instituțională este prioritară. Desigur, acest lucru i-a încurajat pe dușmanii săi interni în încercarea lor de a-i slăbi poziția pentru a-l elimina în cele din urmă.
Este important să ne amintim aceste lucruri atunci când Errejon și alții, care reprezintă așa-zisa aripă „anti-capitalistă” în partid, vorbesc despre nevoia de-a fi „generos” și „de-a integra pe toată lumea”. Ar fi „integrat” Errejon toate curentele din partid dacă ar fi câștigat? Ce ar mai fi spus El Pais și PSOE atunci? Răspunsul este mai mult decât evident.
În ultimele luni, Iglesias a reacționat pentru a-și apăra poziția în fruntea partidului și a făcut acest lucru întrucât supraviețuirea sa și cea a Podemos depindeau de revenirea la poziția lor inițială, bazându-se pe segmentele societății care, prin lupta lor, au dus la crearea Podemos.
În ultimele câteva luni, Iglesias a făcut declarații destul de precise. El s-a întrebat public dacă nu cumva, de fapt, imaginea „moderației” a fost cea care a stat în spatele înfrângerii electorale neașteptate din luna iunie.
El a spus că încercarea de-a ocupa spațiul social-democrației astfel încât să nu „sperie” un segment al alegătorilor a fost o greșeală și a făcut un apel pentru a recupera lupta din stradă și pentru ca sindicatele să organizeze o grevă generală împotriva politicilor anti-sociale ale PP. „Transversalitatea[ii] nu înseamnă să fim ca inamicii noștri, ci să fim ca mișcarea anti-evacuări”, a afirmat el, și pe bună dreptate. Nu este întâmplător faptul că Iglesias a apărut în mod constant la mobilizările angajaților Coca-Cola, și nici sprijinul pe care Irene Montero și alți lideri apropiați de Iglesias l-au dat mobilizărilor organizate de Sindicato de Estudiantes (Sindicatul Studenților).

Conflictul dintre Iglesias și Errejon reflectă presiunea dintre clase opuse. A nu înțelege asta duce la confuzie și poziții nefericite. Alte curente din Podemos, ca Anticapitalistas, au adoptat o poziție oportunistă și lipsită de viziune. Liderii săi cei mai importanți, ca Miguel Urban și Teresa Rodriguez, au dat o impresie greșită cu privire la ceea ce era în joc și la cauzele reale ale crizei. Ei au subliniat nevoia de-a pune capăt așa-numitelor „confruntări personale” și „lupte între masculi alfa”, făcând apel la „unitate” și insistând că „toți suntem tovarăși”, ceea ce a dus la scăderea nivelului discuției. Atitudinea lor de „echidistanță” de dinainte de congres și refuzul de-a forma un front unit cu Pablo Iglesias au dus la subminarea popularității lor în niște alegeri interne foarte polarizate. Au câștigat doar 3,2% din voturile pentru Consiliul Cetățenilor, unde vor avea 2 membri din 60. Cu toate acestea, cel mai rău lucru nu a fost că au primit puține voturi, ci incapacitatea lor de-a folosi multiplele platforme pe care le aveau la dispoziție pentru a se diferenția din punct de vedere politic de celelalte facțiuni și a se prezenta ca o reală alternativă anticapitalistă și revoluționară.
Urban a recunoscut în numeroase interviuri: ei nu sunt marxiști sau troțkiști. Chiar și atunci când face apel la un Podemos mai ofensiv, există o prăpastie între vorbele și faptele sale. Anticapitalistas dețin controlul asupra primăriei din Cadiz, conduc filiala Podemos din Andaluzia, au deputați și consilieri. Cum promovează ei mobilizarea socială sau implementarea de măsuri concrete în folosul clasei lucrătoare, cum îndeamnă ei la nesupunerea față de legile capitaliste, așa cum pretind că o fac, în zonele pe care le conduc sau guvernează?
Există o simpatie puternică cu ideea de „unitate”, dar acești lideri cu experiență știu că „unitate” este adesea un truc retoric al aripii drepte a mișcării pentru a lega mâinile stângii. Un lucru este clar: pentru o parte considerabilă a conducerii Anticapitalistas, prioritatea este în continuare câștigarea de spațiu de manevră în aparatul de partid al Podemos și de poziții mai bune în listele pentru parlament și consilii, renunțând la o muncă serioasă și sistematică pentru a transforma Podemos într-o alternativă de stânga care să lupte pentru transformare socială.

Pablo Iglesias ar trebui să treacă la acțiune: Destulă „pace socială”, vrem mobilizare acum!
Atmosfera printre miile de membrii prezenți la congresul Podemos a fost semnificativă. Pe de o parte, scandările pentru unitate au reflectat un sentiment ușor de înțeles, dar în toate dezbaterile și discuțiile de pe holuri, aceeași idee a fost subliniată din nou și din nou: este timpul să ne întoarcem în stradă, la ceea ce a făcut Podemos puternic!
Acesta e un aspect-cheie, subliniat chiar și mass-media capitaliste. În editorialul său din 13 februarie, El Pais a avertizat: "a câștigat Podemos-ul mai radical, cel care se auto-consideră o mișcare populistă bazată pe mobilizare socială și pe stradă și care aspiră să conteste ordinea stabilită”. Mai clar de-atât nu se poate.
Toată presa capitalistă și-a manifestat dezgustul total față de victoria lui Pablo Iglesias. De ce această ură? Conflictul intern din Podemos, încurajat pe față de establishment, ar fi trebuit să aibă un impact imediat, în funcție de rezultat: o victorie a susținătorilor lui Errejon ar fi întărit pacea socială, necesară unui guvern care vrea să impună o agendă pro-austeritate, de reducere a cheltuielilor sociale, deja pregătită de guvernul Rajoy cu acordul PSOE. Posibilitatea revenirii la mobilizare socială într-un astfel de scenariu este cea mai proastă veste posibilă pentru dreapta, social-democrați și birocrația sindicală.
Errejon a avut mare grijă să respingă ideea că există o mare coaliție între PP, PSOE și Ciudadanos și, în loc să explice cum conducerea PSOE este o parte a problemei, a insistat în repetate rânduri că Podemos ar trebui să se alăture „inițiativelor” PSOE. Cum este posibil să se susțină că colaborarea cu actuala conducere a PSOE ne va aduce mai aproape de căderea guvernului Rajoy? Nu este PSOE o parte esențială a majorității precare care permite PP să guverneze?
Politicile de dreapta nu pot fi combătute îmbrățișând o social-democrație aflată sub controlul strict al capitaliștilor. Pentru a opri reducerile de cheltuieli sociale nu există decât o singură opțiune: umplerea străzile printr-o mobilizare masivă și susținută. Exemplul grevelor conduse de Sindicato de Estudiantes, care au dus la anularea reintroducerii examenelor de „revalidare” din perioada franchistă, este util în acest sens. Tocmai pentru că suntem sub un guvern slab, cu o bază socială redusă, orice strategie care duce la demobilizare este un dar minunat pentru dreapta. Acum este momentul pentru a-l băga pe Rajoy în corzi. Acest lucru nu este posibil – așa cum susține Errejon – printr-un front unit cu conducerea iubitoare de puciuri a PSOE, care i-a ales deja pe PP și Ciudadanos ca aliați.

Victoria lui Iglesias nu trebuie să fie înțeleasă în termeni de caracter personal, chiar dacă personalitatea liderilor poate fi un factor important în lupta de clasă. Pentru a-l parafraza pe Lenin, biciul contrarevoluției a fost acela care a motivat zecile de mii de lucrători și tineri să-și impună voința votând pentru Iglesias. Această lovitură puternică pentru Errejon și susținătorii săi dă un mesaj explicit: trebuie să reîncepem lupta împotriva PP prin mobilizare și un program de depășire a capitalismului.

Pablo Iglesias și colaboratorii săi au o mare responsabilitate. Ei trebuie să-i asculte pe  membrii de rând ai partidului. Unitatea nu poate fi construită cu prețul abandonării principiilor și întoarcerii spatelui milioanelor de oameni care suferă efectele dramatice ale unei crize devastatoare. Solidaritatea trebuie să fie cu cei care se zbat, cei care suferă, cei care pot face posibilă o schimbare reală. Asta înseamnă o chemare imediată la mobilizare, pregătirea unei greve generale împotriva creșterii prețurilor la energie, a reducerii pensiilor, a reducerilor în sănătate și educație, precum și împotriva legilor antidemocratice privitoare la proteste; înseamnă un program pentru locuințe decente și pentru drepturi democratice, inclusiv dreptul de auto-determinare națională.

Accentele ocazionale de stânga nu sunt și nu vor fi suficiente. Ideile lipsite de consecințe practice nu sunt suficiente. Singurul mod de-a avea o legătură strânsă cu masele – puterea reală a Podemos ca forță de stânga pentru transformare socială – este de-a apăra o alternativă socialistă la criza capitalistă și de-a se implica în lupta de zi cu zi a muncitorilor și a tinerilor.

Acum Pablo Iglesias trebuie să se țină de cuvânt.





[i] Termen peiorativ care se referă la iluzia că o societatea poate fi transformată exclusiv prin mijloace parlamentare. (N. tr.)
[ii] „Transversalitate”, în contextul dat, se referă la capacitatea de-a crea un consens între grupuri sociale diferite cu scopul de-a forma o majoritate politică. (N. tr.)

vineri, 3 februarie 2017

Poziția grupului Mâna de Lucru cu privire la ordonanța de urgență și protestele anti-PSD


Cine crede că asistăm la confruntarea dintre un guvern de stânga și sute de mii de protestatari de dreapta nu se poate înșela mai amarnic. Prin această luare de poziție încercăm să oferim zece puncte de plecare pentru o perspectivă de stânga asupra evenimentelor curente.

1) Ordonanța de urgență a guvernului PSD este pur și simplu revoltătoare. Prin ea, PSD a capturat niște teme legitime, ca reformarea codului penal și suprapopularea din închisori, pentru a-și servi interesele de grup. Ordonanța prevede decriminalizarea oricărui abuz în serviciu cu prejudicii de sub 200.000 de lei câtă vreme abuzul nu a adus o vătămare suficient de gravă unei persoane fizice sau juridice, însă determinarea acestei gravități ar rămâne strict la latitudinea judecătorului. Această modificare practic i-ar achita pe mulți dintre cei deja condamnați ori aflați sub urmărire penală (inclusiv Dragnea) pentru abuz în serviciu. Însă poate cea mai gravă prevedere a ordonanței, cel puțin pe termen lung, e aceea că pedepsirea discriminării pe bază de sex, etnie, religie, orientare sexuală, afiliere politică etc. „nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative”, ceea ce înseamnă că am putea, de pildă, avea legi rasiste în România fără ca nimeni să meargă la pușcărie pentru asta! Numai din acest motiv și orice încercare de a justifica ordonanța de urgență e o aberație juridică, etică și politică.

2) Prin această ordonanță de urgență și maniera neo-feudală în care a impus-o, PSD a demonstrat din nou că nu este un partid de stânga, care să reprezinte interesele lucrătorilor și ale categoriilor sociale oprimate. PSD este și va fi mereu un partid al oligarhilor și birocraților corupți, cu o agendă economică neoliberală în care până și măsurile sociale, ca majorarea salariului minim, sunt de fapt luate în sprijinul capitalului autohton. În loc să se ocupe de reformarea codului muncii, probabil cel mai anti-angajați cod din toată Europa, iată că urgența lor este să reformeze codul penal. În loc să-i apere pe oamenii exploatați și abuzați la locul de muncă, precum lucrătoarele de la fabrica De’Longhi (și alte milioane de români ca ele), PSD își apără corupții – asta e prioritatea lor numărul unu într-o țară măcinată de sărăcie.

3) Argumentul că PSD trebuie lăsat să facă ce vrea pentru că a câștigat alegerile (cu doar 18% dintre voturile eligible, de altfel) este de o inepție monumentală și e identic cu cel folosit în aceste zile de fanii lui Donald Trump. Democrația nu se reduce la alegeri din patru în patru ani (unde oferta electorală este oricum extrem de limitată, cel puțin la noi, de unde și prezența la urne de sub 40% anul trecut), ci înseamnă și stat de drept, și separarea puterilor în stat, și dreptul de a protesta împotriva guvernului. E în multe feluri lămuritor faptul că o astfel de banalitate încă trebuie rostită în 2017.

4) Ce nu ține de sfera democrației, însă, sunt apelurile unora dintre protestatari pentru „interzicerea PSD”, care îi fac să aibă mai multe în comun cu adversarii lor decât și-ar dori. De altfel, indignarea perfect îndreptățită și binevenită față de abuzurile și corupția liderilor PSD s-a prelungit, în unele cazuri, într-o diabolizare a alegătorilor PSD, a mult huliților „asistați social” (uitându-se din nou că avem cel mai mic procent de asistați social din toată Uniunea Europeană!), care nici nu au mers la vot în marea lor majoritate, iar asta tocmai pentru că nici un partid nu a reușit să le ofere o agendă relevantă pentru problemele lor cele mai mari. Or, un partid nu trebuie confundat cu oamenii care l-au votat și care, în cazul de față, au votat un program electoral în care nu se pomenea nimic despre vreo grațiere a corupților ori decriminalizarea abuzurilor în serviciu. Participă, fără îndoială, destui foști alegători PSD la aceste proteste, cele mai mari din 1989 încoace, iar revolta lor (și a altora, care nu pot participa) este tot atât de sinceră și de legitimă ca a celorlalți.

5) Protestele însă mai tind și să ignore abuzurile luptei anti-corupție, reliefate cel mai clar de scandalul din jurul generalului Coldea (probabil doar vârful aisbergului), iar acum de ancheta deschisă de DNA asupra ordonanței de urgență, care iese din sfera atribuțiilor sale juridice. Faptul că aceste derapaje ale DNA sunt ignorate sau chiar justificate în numele luptei anti-PSD confirmă încă o dată caracterul profund maniheist al spațiului nostru public: dacă PSD e „răul absolut”, atunci DNA & Co. reprezintă „binele absolut”. Numai că nu poți lupta pentru democrație și statul de drept prin derapaje clare de la democrație și statul de drept. Scopul nu scuză mijloacele, căci mijloacele greșite ajung să pervertească și cele mai nobile scopuri.

6) Apropo de scopuri: să amintim că lupta anti-corupție a țintit numai corupția politică și birocratică, ignorând în mod sistematic abuzurile stridente ale corporațiilor străine în România și, în genere, ale capitalului asupra lucrătorilor. Anti-corupția autentică, mai ales într-o țară săracă și inegală ca România, trebuie să vizeze și privatizările în serie care au decimat industria țării, contractele cu multinaționale pe sume nejustificat de mari, redevențele disproporționat de mici primite de stat din exploatarea resurselor naturale de către alții, abuzurile băncilor împotriva oamenilor simpli, evacuările forțate ș.a.m.d. De altfel, probabil singurul aspect pozitiv al ordonanței de urgență este că noțiunea de „funcționar” (care poate fi anchetat pentru abuz în serviciu) îi va cuprinde și pe cei din mediul privat.

7) Apoi, un alt aspect care trebuie evidențiat este tenta de dreapta pe care au căpătat-o parțial protestele, de la sloganele extremiste de genul „PSD, ciuma roșie” la prezența complet inoportună la proteste a unuia ca Iohannis, al cărui partid este tot atât de mult parte a problemei ca și PSD. De altfel, implicarea viguroasă a politicienilor și a presei de dreapta de partea protestelor riscă să alimenteze opinia că dreapta instrumentalizează aceste proteste și că, de fapt, asistăm la lupta dintre forțe politice rivale. E cu atât mai important, așadar, ca protestatarii să își exprime explicit revolta – la fel ca acum cinci ani – față de întreaga clasă politică românească.

8) De asemenea, trebuie condamnate categoric abuzurile grosolane ale Jandarmeriei, ele însele niște derapaje grave de la statul de drept, care au loc în mod recurent de foarte mulți ani fără ca nimic semnificativ să se schimbe. Jandarmeria este o instituție represivă care ia în mod intrinsec partea puterii, oricare ar fi ea, și de multe ori prin metode subversive și la limita legii, după cum a sugerat-o și episodul tragico-comic al maiorului sub acoperire bătut de propriii săi colegi. Or, aprobarea entuziastă de către unii protestatari a abuzurilor jandarmilor  în încercarea de-a se delimita de „ultrași” și a prezerva astfel caracterul relativ pașnic al protestelor (relativ pentru că unele dintre mesajele apărute încă din primele zile ale protestelor, precum cele care glorifică abuzurile sexuale din pușcării, numai pașnice nu sunt)  e nu doar suspectă din punct de vedere moral, ci și profund incoerentă, atât în raport cu țelul declarat al protejării statului de drept, cât și față de caracterul anti-sistem al protestelor, căci nu poți protesta credibil împotriva sistemului solidarizându-te, oportunist, cu cea mai represivă instituție a sistemului.  

9) Cu toate hibele și derapajele lor inevitabile, protestele sunt însă perfect justificate în revolta lor. De aceea, stânga independentă nu poate sta deoparte pe motiv că se scandează sloganuri de dreapta ori că încearcă să profite forțe politice de dreapta. Toate protestele de masă de o asemenea anvergură au contradicțiile lor, mai ales într-o țară ca România, unde elementele de dreapta sunt prevalente în primul rând pentru că acestea sunt condițiile la nivel de conștiință în acest moment, dar și din cauza slabei organizări a stângii locale. Nivelul de conștiință al oamenilor nu poate avansa în direcția dorită de noi dacă noi nu intervenim în proteste și mișcări de stradă – atunci când sunt justificate și au o miză pentru stânga – pentru a oferi o voce anti-sistem alternativă la cea a dreptei. Altminteri, dreapta va continua să monopolizeze astfel de răbufniri populare, iar „protestele de stânga” pe care le așteptăm cu toții nu o să se întâmple niciodată.

10) În concluzie, stânga trebuie, pe de-o parte, să denunțe categoric guvernul PSD și abuzurile sale, dar și, pe de altă parte, să atragă atenția asupra limitelor luptei anti-corupție și a derapajelor de dreapta ale protestelor, dintre care cel mai flagrant e însăși diabolizarea facilă a alegătorilor PSD și falsa dihotomie dintre „cele două Românii” pe care aceasta se bazează. Căci salariile decente, drepturile la locul de muncă, locuințele ieftine, serviciile publice de calitate etc. sunt interesele celor mai mulți dintre români – și ale celor care sunt acum în stradă, și ale celor care stau în casă; și ale celor care au votat cu PSD, și ale celor care au votat cu alt partid ori care n-au votat cu nimeni (60% dintre români). Și tocmai de aceea această retorică maniheistă și dezbinătoare convine de minune tuturor partidelor politice, pentru că eludează interesele noastre comune ca lucrători și absența oricărei reprezentări politice a acestor interese. Or, datoria stângii în aceste clipe este să atragă atenția asupra acestor interese comune și a nevoii de a construi o alternativă care să le reprezinte cu adevărat. 

vineri, 27 ianuarie 2017

Scrisoare de solidaritate cu angajații și angajatele de la De'Longhi România

Publicăm mai jos o scrisoare deschisă către De'Longhi România, în solidaritate cu angajatele și angajații de acolo forțați acum să își dea demisia pe motiv că au intrat în grevă luna trecută ca să își ceară drepturile. Lista de semnături rămâne deschisă și poate fi accesată aici:


În atenţia conducerii De’Longhi România


Aflăm de la muncitoarele care au participat la greva spontană de la sfârşitul anului 2016 că administraţia fabricii din Jucu, judeţul Cluj, continuă să forţeze angajaţii şi angajatele să semneze demisii ca pedeapsă pentru acţiunea lor.


O scurtă cronologie a faptelor


Cu câteva zile înainte de sărbătorile de iarnă, 21 din cele 23 de persoane care lucrau pe banda de producţie Brown au intrat într-o grevă spontană prin care cereau să le fie oferit bonusul promis tuturor muncitorilor din fabrică. La începutul grevei, angajatorul (prin personalul de la departamentul de resurse umane şi superiorii ierarhici ai angajaţilor/telor ce protestau) le-a cerut greviştilor să părăsească incinta unităţii. În cursul grevei, angajatele au primit ameninţări că vor suporta consecinţele acțiunii lor şi vor fi concediate.
Activitatea în punctul de lucru Jucu a fost sistată pe toată perioada sărbătorilor de iarnă. După 1 ianuarie, angajatele au revenit la lucru, însă, au fost redistribuite pe alte linii şi schimburi pentru a nu putea comunica între ele. Practic, angajatorul (prin reprezentanţii săi) a încercat să dezbine grupul de angajaţi și angajate ce şi-au exprimat nemulţumirea faţă de respectivele inechităţi.
Pe 17 ianuarie au fost chemate, pe rând, pentru a discuta cu reprezentanţii departamentului de resurse umane şi superiori ierarhici, 5 dintre persoanele care au participat la grevă. Astfel, la finalul unei discuţii în care angajaţii s-au simţit intimidaţi, fiecăruia i-a fost oferit pentru a fi semnat un document. Documentul nu a putut fi citit întrucât conţinutul a fost acoperit voit cu mâna de către persoana care a propus semnarea şi nici verbal nu le-a fost prezentat. Doar după semnarea acestor documente au fost înştiinţate că nu mai erau angajaţi ai firmei.
Ulterior, încă o persoană „şi-a dat demisia” (în fapt, a fost constrânsă să o facă) în acelaşi mod ce nu respectă nici demnitatea angajaţilor şi angajatelor, nici libertatea lor de a alege dacă vor să își dea demisia sau nu - un drept fundamental garantat de codul muncii și de contractele individuale de muncă.
În data de 19 ianuarie comunitatea noastră a trimis o adresă conducerii De’Longhi prin care ceream să înceteze aceste practici abuzive, dar nu a primit niciun răspuns. Mai mult, ieri, 25 ianuarie, încă două persoane au ajuns în situaţia de a fi obligate să înceteze munca contrar voinţei lor.


Având în vedere cele întâmplate, considerăm că este un bun prilej de a vă cere în mod expres încetarea comportamentelor care ating demnitatea angajaţilor şi angajatelor şi, mai ales, încetarea obligării lor de a-şi semna demisiile. Astfel de practici sunt fără îndoială ilegale, abuzive şi imorale, iar semnatarii acestei scrisori se vor solidariza în continuare cu muncitorii persecutaţi de la fabrică.


Semnat,

  1. Asociația Centrul FILIA
  2. Asociaţia pentru Dialog, Ocupare şi Migraţie CONECT (Asociaţia CONECT)
  3. Asociația FRONT
  4. Asociatia Mame pentru Mame
  5. Asociația civică Miliția Spirituală
  6. Asociatia PLURAL
  7. Campania Căşi sociale ACUM!
  8. Campania Consultați-ne. Romii nu sunt gunoaie, Cluj
  9. Centrul de Acțiune pentru Egalitate și Drepturile Omului - ACTEDO
  10. Confederația Națională Sindicală “Cartel ALFA”
  11. Cooperativa Macaz
  12. CriticAtac
  13. Democrație și Solidaritate- Demos
  14. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire
  15. Fundația Desire, Cluj
  16. Gazeta de Artă Politică
  17. Grupul Civic Rezistența Civilă
  18. Liga Oamenilor de Cultură Bonțideni
  19. Mahala - Comunitatea Muncitorilor Militanţi
  20. Mâna de Lucru
  21. RAVNA - Organizaţie Anarhist - Comunista
  22. Mihai Burcea - istoric
  23. Pavel Raul - doctorand
  24. Sava Alexandru-Vasile - doctorand
  25. Iulia Sima  - jurnalistă
  26. Tudorina Mihai
  27. Alex Cistelecan - eseist
  28. Alexandra Voivozeanu
  29. Simona Ciotlăuş - activistă şi socioloagă
  30. Enikő VIncze - profesor universitar și activist politic
  31. Valer Simion Cosma, Telciu
  32. Ileana Bulgarea, traducătoare, Deva
  33. Rodovica Cosma, casnică, Telciu
  34. Vladimir Borțun - activist politic și publicist
  35. Andrei Paraschiv
  36. Dana Domsodi (doctoranda)
  37. Dinu Guțu, cercetător
  38. Ciprian-Sorin Constantinescu, student
  39. Miruna Iscru-Rolea, Sef serviciu administrativ, Timisoara
  40. Ștefan Guga
  41. Iulian Stoian, București
  42. Cristina Iacob
  43. Cosmin Simion
  44. George Iordachescu, doctorand antropolog
  45. Andrei Mihai, antropolog
  46. Ana Maria Gal, studenta
  47. Andreea Petruț
  48. Gheorghiță Ion
  49. Trandafir Luiza
  50. Emilian Ghelase
  51. Mihail Chiru
  52. Oana Silion
  53. Monica Stroe, lector universitar
  54. Silvia Popoiu
  55. Vlad Viski, activist LGBT
  56. Felix Tzele
  57. Ovidiu Anemțoaicei, Editura Hecate.
  58. Juan Carlos Negretti B.
  59. Alexandra Ghit
  60. Dan Zeman, cercetator, Universitatea Tarii Bascilor
  61. Daniela Gîlcă
  62. Nicu Mandea
  63. Braga Elena
  64. Camelia Badea
  65. Alexandru Buhu
  66. Oana Parvan (doctoranda)
  67. Cristian Popescu
  68. Horaţiu Nan
  69. Maria Stăniloiu, activistă drepturile omului
  70. Elena Trifan
  71. Veronica Lazăr
  72. Manuela Țuglui
  73. Alex Stanciu
  74. Flavia Ciontu
  75. Alina Panaitov
  76. Valentina Ferrato
  77. George Zamfir - sociolog si activist
  78. Robert Balan
  79. Corina Doboș, cercetător
  80. Adrian Doboș, arheolog
  81. Ileana Borţun, cercetătoare
  82. Laurentiu Ridichie
  83. Andreea Ignisca
  84. Valentin Negreanu
  85. Madalina Branduse
  86. Sinziana Ionita-Ciurez
  87. Cezar Țurcanu
  88. Aurora Sandu
  89. Alin Savu, doctorand antropolog
  90. Maria Murari
  91. Mihaela Biolan, sociolog
  92. Lidia Negoi, cercetator
  93. Adrian Dohotaru, parlamentar
  94. Gal Darius, antropolog si arheolog
  95. Adrian Tătăran, doctorand UBB
  96. Paul Suciu, consultant bancar Santander UK
  97. Kopacz Kund
  98. Radu Buda
  99. Codruta Pohrib, doctoranda
  100. Rodica Tache
  101. Anca Gyemant
  102. Maria Crista
  103. Alex Cârstea
  104. Andra Matei
  105. Vlad Ciuban
  106. Marius Bogdan Tudor
  107. Adrian Dohotaru, parlamentar
  108. Alexandru Dumitrascu
  109. Hoha Paula
  110. Cosmin Koszor Codrea
  111. Stefanescu Bogdan
  112. Vasilescu Marius-Cristian
  113. Todoran Sebastian
  114. Moldovan Melania, psiholog
  115. Axinte Lucian
  116. Moldovan Sergiu Bazil
  117. Corina Mihai, studenta
  118. Pierre de Bozzi
  119. Florin Arhire
  120. Bogdan Iuliu Hossu, lider sindical
  121. Adrian-Bogdan Moruț
  122. Bogdan Vătavu
  123. Bogdan Iancu, antropolog (lector SNSPA)
  124. T. Banyai Peter
  125. Emanuel Copilaș (politolog, lector Universitatea de Vest din Timișoara)
  126. Alex Amaya Quer
  127. Iulia Popovici
  128. Mihaela Doaga (traducator)
  129. Vitalie Sprînceană, sociolog
  130. E. Ferencz Judit, jurnalist
  131. Alina Petrovici
  132. Alin Neacșu
  133. Victor Manciu
  134. Felicia Raetzky
  135. Patricia Albulescu
  136. Tania Strizu
  137. Stefan Bogdan
  138. Vlad Valentin Ionescu
  139. Nicu Ciobotaru - cercetător
  140. Georgiana Murariu
  141. Carina Iasmina Bălan
  142. Corina Cherbel
  143. Daniel Balanescu
  144. Sergiu Spătan
  145. Vasile Ernu, scriitor
  146. Cosmin Cercel, lector universitar
  147. Andrei Rus, lector universitar
  148. Alexandra Dodiță
  149. Silviu Lungu
  150. Muresan Vlad   
  151. Dobrai Zsolt Levente        
  152. Simona Circhea
  153. Diana Iftodi                 
  154. Teodor Traista           
  155. Xhenis Shehu    
  156. Calin Goina, lector, Univ. Babes-Bolyai   
  157. Tiberiu Alexa, critic de arta pornografica
  158. Nicoleta Apostol
  159. Mihai Tudor
  160. Natalia Buier, sociolog
  161. Loredana Monenciu
  162. Nertan Sebastian
  163. Zaharia Roberta
  164. Ovidiu Martin Jurj - traducător autorizat
  165. Mirabela Elena Frunza
  166. Catalina Kovacs-Inspector Resurse Umane
  167. Bujor Alexandru-Nicusor
  168. Elena Chiorean
  169. Andrei Serban
  170. Diana Mesesan
  171. Căpâlna Gabriel
  172. Gheorghiţă Zbăganu - matematician
  173. Nicu Ciobotaru - geograf
  174. Florian Liviu - informatician
  175. Ioana Florea, socioloaga
  176. Cosmin Radu
  177. Moldovan Septimiu Cristian
  178. Mihaela Sima, lucrator social