Thursday, 20 July 2017

PATRIOT-ismul românesc - apel contra militarismului și imperialismului





În țara în care milioane de cetățeni încă mai trăiesc fără să-și permită acele lucruri care marchează viața civilizată într-o societate dezvoltată, care este acea lipsă pe care o simt acut toți politicienii indiferent de partid? Răspunsul pare a fi lipsa rachetelor americane. În următorii ani vor merge cca. 3,9 miliarde de dolari pe cumpărarea a 7 baterii anti-aeriene Patriot, produse de gigantul american Raytheon, o corporație cu o lungă istorie în lobby-ul pentru înarmare și război. Cum s-a ajuns la hotărârea că acestea sunt nevoile cele mai stringente ale apărării, ca să nu spunem ale țării? E secret de stat, bineînțeles! La fel cum au dat imediat înapoi la cererea reprezentanților SUA și UE când a venit vorba de a încerca măcar o impozitare echitabilă a marilor afaceri și marilor venituri, guvernanții PSD nu au găsit nici o problemă de conștiință în a semna un acord care îngrașă, fără dezbatere și fără licitație, bugetul unei corporații militare americane. Lucrurile au ajuns într-un asemenea hal încât până și talibanii neoliberalismului de la HotNews au început să-și pună probleme cu privire la contract (pentru a face bineînțeles reclamă unui concurent european al Raytheon).
Pe lângă această cheltuială, mai sunt deja pregătite 2,1 miliarde de euro pentru alte sisteme anti-aeriene de rază scurtă și foarte scurtă, 1,6 miliarde de euro pentru reluarea cumpărării a 4 corvete, precum și un număr de alte cheltuieli doar pe achiziții, ajungând la o notă de plată de 9,3 miliarde de euro pe următorii 10 ani - 930 de milioane de euro pe an, înainte de tipicele complicații și amânări cu care am fost obișnuiți în tranzacții cu „mediul serios de afaceri” american; prin comparație, bugetul educației are pe 2017 cca. 2 miliarde de euro, iar cel al sănătății cca. 1,4 miiarde de euro. În treacăt, cifra totală a investițiilor străine directe din 2016, un an record după criza din 2008, este de aproximativ 3,9 miliarde de euro - să ne mai repete așadar ideologii cum nu ar apărea un loc de muncă fără grija și bunăvoința investitorului.
Imediat după lansarea știrii propagandiștii și ideologii dreptei s-au mobilizat, strivind din fașă orice opoziție. Când, de pildă, deputatul USR de Cluj Adrian Dohotaru a îndrăznit să pună sub semnul întrebării această risipă a fondurilor de stat, a fost imediat pus la zid de rețeaua online a „generalilor de fotoliu”, cerându-se expulzarea sa din partid și eventual deportarea sa în Coreea de Nord. Pentru a nu-știu-câta oară în ultimii 27 de ani s-a ridicat sperietoarea rusească pentru a reduce la tăcere orice critic, ca și cum Federația Rusă, această putere în continuă decădere de 3 decenii, a cărei sferă de influență se retrage an de an tot mai aproape de fâșia verde din jurul graniței sale, ar avea planuri iminente de invazie - o invazie de care numai îngenuncherea fără critici sau condiții în fața Washingtonului ne poate salva. Acest delir anti-rusesc devine cu atât mai schizofren cu cât promotorii săi se dedau în același timp celor mai abjecte forme de adulație a președintelui american Trump, un admirator declarat al Kremlinului și al modelului autoritarist consacrat acolo.
Ca o ironie a sorții, cei mai îndârjiți apărători din România ai imaginii autocratului Putin au ajuns să fie rusofobii de toate culorile, care îl umflă pe acesta într-un monstru mitic la conducerea unui imperiu gata-gata să cucerească lumea, în contrast cu realitatea - o societate rusă în continuă degradare, prinsă între presiunile și intervențiile occidentale și rapacitatea propriilor oligarhi, o Rusie al cărei partid conducător trebuie să recurgă la monopolul asupra resurelor de stat și la forme din ce în ce mai dure de agitație națională pentru a-și menține poziția hegemonică.

Pe de altă parte, noi ce am câștigat demonstrând din nou și din nou că suntem „parteneri serioși și de încredere” ai industriei militare americane? Nici măcar vizele pentru SUA nu au fost ridicate, iar politicienii români continuă să-și „cumpere” întâlnirile cu conducerea SUA. Investițiile americane stagnează încă la mai puțin de 3% din totalul investițiilor străine directe, și numără asemenea povești de succes cum este construcția de autostrăzi de către Bechtel. Am „reușit” însă să devenim o posibilă țintă a oricăror forțe anti-americane. Mai mult, acest servilism în fața agendei imperiale americane ne-a pus pentru prima oară în istoria noastră în postura de invadatori neocoloniali în Irak, Afganistan și Libia, ne-a atras în rivalitatea inter-imperială ruso-americană și ne face co-părtași la toate masacrele produse la nivel global de către forțele NATO. Nu în ultimul rând, ne-a împins spațiul public într-o isterie securitară și militaristă care mai poate fi găsită doar la cetățile sub asediu sau la dictaturile în colaps, unde orice dizidență ajunge să fie considerată trădare, isterie de care beneficiază doar aparatul securitar românesc, ale cărui cheltuieli și afaceri rămân în mare parte secrete de stat, și „geostrategii” cu posturi comode în media, publicitate, consultanță sau politică, care înfruntă în imaginația lor armatele lumii în războaie la care ei nu vor trebui niciodată să participe. Într-un astfel de context, mobilizarea şi organizarea tuturor forțelor anti-militariste și anti-imperialiste din România devine cu atât mai necesară.

Saturday, 1 July 2017

Comunicat de solidaritate cu comunitatea LGBTQ împotriva represiunii


Grupul Mâna de Lucru se solidarizează cu comunitatea LGBTQ din România, şi salută organizarea primului marş Pride din Cluj, care a adunat aproximativ 1000 de participanţi.
Comunitatea LGBTQ este una dintre cele mai vulnerabile grupuri din ţara noastră, nefiindu-i recunoscute nici măcar aşa-zilele drepturi ale statului capitalist modern. Vorbim de un număr semnificativ de români care nu doar că nu au o recunoaştere legală a vieţii lor de cuplu, dar care sunt şi constrânşi să se ascundă din cauza riscurilor constante de concediere, ostracizare şi expunere la violenţă fizică şi sexuală pe care le înfruntă când îşi fac sau le este făcută publică sexualitatea - toate acestea peste formele obişnuite de exploatare cu care se confruntă ca restul maselor (împotriva ideilor bizare pe care le promovează unii aşa-zişi "stângişti" că persoanele LGBTQ ar fi cumva separate de societate, iar muncitorii LGBTQ ar fi mai puţin muncitori).
Experienţa acestui marş a demonstrat perfect atitudinea statului român faţă de cetăţenii săi, primăria Cluj refuzând să autorizeze ruta iniţială a marşului, preferând să oferă centrul oraşului manifestaţiei fasciste a Noii Drepte (mişcare reuşită atât prin ostilitatea administraţiei Boc faţă de comunitatea LGBTQ, cât şi prin neolegionarii infiltraţi în structurile publice, ca Ioan Ţene). Marşul comunităţii LGBTQ şi a susţinătorilor a fost în schimb izolat spre periferia oraşului, pe o rută de circa 800 de metri, şi aceasta abia când primăria a epuizat toate posibilităţile legale de a bloca evenimentul.
Organizarea primului Pride în Cluj e cu atât mai importantă în acest moment, când forţele reacţionare ale societăţii se mobilizează împreună cu toate partidele mainstream în jurul setului de propuneri ale Coaliţiei pentru Familie, pentru a suprima drepturile persoanelor LGBTQ, ale femeilor dar şi ale tuturor familiilor care nu se încadrează în viziunea elitelor conservatoare.
Deşi tuturor conservatorilor şi fasciştilor români le place să pozeze în apărători ai Familiei (întotdeauna cu "F" mare), ei omit să precizeze care familii se încadrează în viziunea lor: cu siguranţă nu este vorba de familiile celor mai vulnerabili români, de sutele de mii de familii care nu primesc recunoaştere legală, de familiile monoparentale, de milioanele de familii care trăiesc la jumătate de continent distanţă din cauza migraţiei pentru muncă sau de familiile oamenilor muncitori rămaşi în ţară, a căror timp împreună este devorat în totalitate de către ziua de muncă în continuă creştere.
Familia pe care această coaliţie o promovează reprezintă în schimb proiectul de clasă al celor mai privilegiaţi români, a acelei clase exploatatoare care face imposibilă viaţa decentă a majorităţii covârşitoare a familiilor concrete, care există în societate indiferent de poftele celor puternici.
Oricât ar vrea elita reacţionară capitalistă să dezbine masele, încercând să tragă pe sfoară oamenii de rând că ar fi de partea lor şi a familiilor lor, în cele din urmă nu lesbienele şi homosexualii sau femeile şi bărbaţii transgen le distrug vieţile de familie, prin ziua de muncă tot mai lungă, chiriile şi locuinţele tot mai scumpe, prin locurile de muncă tot mai greu de găsit şi mai îndepărtate, ci capitalul, fie el autohton sau străin, împreună cu reprezentanţii săi politici.
Este datoria grupurilor care pretind a fi progresiste şi radicale, cât şi a persoanelor heterosexuale, să contribuie la depăşirea prejudecăţilor care îi fac să pactizeze cu violenţa puterii şi cu propria subjugare, la fel cum comunitatea LGBTQ învăţă prin experienţele sale organizatorice că statul împreună cu braţele sale represive (poliţia şi jandarmeria) nu este aliatul său, confruntându-se în continuare cu tendinţele liberale din interiorul său, care predică supunere faţă de stat şi faţă de sensibilitaţile "oamenilor de bine". Doar masele solidare şi organizate pot învinge formele multiple şi omniprezente de exploatare şi opresiune.

Friday, 5 May 2017

Falsa alegere din alegerile franceze

Publicăm mai jos traducerea declarației Stângii Revoluționare (secțiunea franceză a CWI) cu privire la alegerile prezidențiale din Franța


O falsă alegere între Macron și Le Pen

Turul întâi ne-a confirmat că, după ce am scăpat de cei mai vizibili reprezentanți ai austerității și ai marelui capital, ca Sarkozy, Valls sau Hollande, a venit rândul partidelor lor să încaseze o puternică lovitură. Pentru prima oară, al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din Franța se va desfășura fără participarea unui candidat al Partidului Socialist sau al Republicanilor. Francois Fillon a obținut 19.9% din voturi, departe de predicțiile din iarnă care-l dădeau la peste 30%. Sigur că scandalul cu slujbele fictive și viața luxoasă pe bani publici i-a afectat serios popularitatea. Însă trebuie amintit că prăbușirea sa în sondaje a început cu adevărat la momentul în care Fillon și-a anunțat, în decembrie, planul de creștere a TVA-ului și de distrugere a sistemului de asistență socială.
Candidații celor două mari partide responsabile pentru politicile duse timp de 30 de ani au fost înlăturați, confirmând astfel procesul de curățare” de care vorbea Mélenchon.

Au fost peste șapte milioane de voturi care au mers la Mélenchon, inclusiv o treime din voturile tinerilor, ducându-l foarte aproape de intrarea în turul doi. După o campanie care a adus împreună zeci de mii de activiști care s-au auto-organizat, a început să se întrezărească un val de speranță care i-a pus pe gânduri pe apărătorii capitalismului. Washington Post a scris, parafrazându-l pe Marx, că “o nouă stafie bântuie Europa, cea a lui Jean-Luc Mélenchon”.
Am fost foarte aproape ca un candidat să intre în turul doi pe o platformă de respingere a austerității și a jafului capitalist prin care trece planeta (în timp ce lucrătorii sunt exploatați pentru profitul câtorva). Mișcarea nesupușilor”, în care a participat și Stanga Revoluționară (CWI în Franța), nu se va opri aici. Șapte milioane de voturi sunt o adevărată forță și au un potențial uriaș pentru combaterea politicilor pro-bogați pe care le va avea  candidatul preferat al băncilor și câștigătorul probabil de duminică, Macron.

Partidul Socialist (PS), aspru pedepsit

Pe de altă parte, Benoît Hamon a obținut cel mai prost rezultat al unui candidat al PS, cu doar 6,35% din voturi. Chiar dacă, spre satisfacția generală, a reușit să-l bată  pe Valls la alegerile din partid, Hamon nu a demonstrat că Partidul Socialist se poate reforma. Nici măcar atunci când Valls s-a întâlnit cu Fillon, căruia i-a spus că e gata de compromis” în caz că e ales, Hamon nu a tras concluziile corecte. Fără să dezaprobe niciodată politica Valls-Hollande (doar criticând punctual anumite elemente), Hamon a pretins că vrea să facă o alianță cu Mélenchon, însă fără să discute niciun program concret și având în vedere doar apropiatele alegeri legislative. Deși a pretins că vrea „să câștige stânga”, Hamon a refuzat să-și retragă candidatura pentru a-l sprijini pe Mélenchon, arătând astfel că PS e incapabil să treacă dincolo de simplele manevre politicianiste în propriul beneficiu electoral.
În afară de propunerea unui venit universal”, Hamon nu fost capabil să declare public dacă susține măsurile-cheie ale lui Mélenchon, precum creșterea salariilor, reducerea orelor de lucru sau pensionarea la 60 de ani. Cramponat într-o schemă politică învechită (o alianță la vârf cu Verzii și Partidul Comunist), care n-a mai funcționat de data asta, Hamon a jucat rolul care i-a convenit de minune lui Macron. Voturile pentru Hamon au fost cele care l-au plasat pe Mélenchon în urma lui Macron și Le Pen.
Hamon va trebui să plătească prețul pentru această atitudine: va fi îndepărtat după scorul dezastruos, iar echipa lui Valls va recăpăta controlul asupra PS și va încerca să-l transforme într-un partid de centru pentru a obține o înțelegere cu Macron și mișcarea condusă de acesta. Mulți membri ai PS au obținut deja locuri pe listele lui Macron la alegerile legislative viitoare sau sunt în discuții avansate cu el.

Macron, candidatul grupurilor financiare

Candidatura lui Macron are un singur scop - să asigure continuarea politicilor din ultimii ani: distrugerea codului muncii și a serviciilor publice și promovarea politicilor favorabile multinaționalelor și grupurilor financiare.
Macron a fost lansat cu susținerea discretă dar reală a lui Hollande și a patronatelor, asemenea unui produs de marketing care combină discursurile demagogice (cum că toți vor avea șansa să devină milionari) cu o declarație de război bine camuflată la adresa muncitorilor (eliminarea limitei de 35 de ore de muncă pe săptămână, desființarea a zeci de mii de posturi la stat).
Se pretinde a fi o figură nouă în politică, ceea ce nici nu este prea greu comparativ cu un Fillon, să zicem. A și anunțat că 50% dintre candidații mișcării sale, En Marche, vor fi oameni noi. Însă rămâne de văzut dacă aceștia vor ocupa locuri eligibile pe listele electorale. Cu 23,8% din voturi, susținerea sa populară nu este chiar atât de puternică. Mulți vor fi curând dezamăgiți, iar mulți dintre tinerii care îl susțin acum i se vor împotrivi atunci când vor descoperi că Macron este doar un continuator al politicilor de până acum.


Le  Pen intră fără elan în turul doi

Cu un contracandidat ca Macron, Le Pen poate juca un rol foarte util capitaliștilor: prezența sa în turul doi va favoriza candidatul susținut de super-bogați, bănci, grupuri de acționari etc. Doar calificarea lui Mélenchon în turul doi ar fi fost un obstacol în calea acestui scenariu ideal pentru marele capital și casta politică. Măcar el a denunțat cu adevărat politica dusă în favoarea bogaților, fără să dea vina pe unele dintre principalele victime ale sistemului, ca imigranții și musulmanii.  

Le Pen a fost, de fapt, la doar 600.000 de voturi diferență de Mélenchon. Zonele rurale și cele afectate de dezindustrializare și de slăbirea serviciilor publice au votat în principal cu ea. Dar orașele mari și medii, în special cele dominate de clasa muncitoare, l-au susținut mai mult pe Mélenchon: Le Havre, Seine-Saint-Denis, Roubaix, Marsilia etc.
Scorul lui Le Pen este cu adevărat mare (mult mai mic totuși decât arătau sondajele), însă progresul ei nu este inevitabil. A câștigat 1.2 milioane de voturi față de 2012, și-a ratat obiectivul de a ieși pe primul loc și nu a fost cu mult în fața lui Fillon sau a lui Mélenchon.


Niciun vot de la lucrători și tineri pentru Le Pen!

Discursurile lui Le Pen au reușit să atragă tineri, muncitori, pensionari, șomeri care de mai bine de 15 ani îndură atacurile diverselor guverne. Însă recent, în întânirile cu asociația patronală MEDEF, Le Pen s-a angajat să nu se atingă de privilegiile bogaților și să nu susțină creșteri salariale. Poziția sa pe problemele sociale va deveni mult mai dură acum că presiunea din partea lui Mélenchon a dispărut și îl are de înfruntat doar pe Macron, candidatul bancherilor.
Aflată în atenția justiției pentru fraudare de banilor publici, Le Pen este protejată doar de imunitatea parlamentară - ea, care se pretinde anti-sistem. Partidul său este plin de politicieni carieriști, la fel ca Partidul Socialist sau cel Republican. 
În competiția cu Macron, candidat al multinaționalelor și al băncilor, este posibil ca Le Pen să primească voturi din partea celor care s-au săturat de politica în beneficiul bogaților. Dar ea nu propune o altfel de politică, ci susține capitalismul la fel de mult ca Macron. Nu pune în discuție exploatarea și nici dictatura profitului ci, din contră, vine dintr-o familie de milionari și este în tabăra celor bogați. Mulți sunt revoltați de această falsă alegere. E crucial să ne organizăm și să amplificăm mișcările de masă împotriva lui Le Pen, a capitalismului și a rasismului.


Le Pen nu va trece!

Extrema dreaptă poate fi oprită doar printr-o mobilizare de masă și prin construirea unui partid militant de masă, care să apere interesele lucrătorilor, ale tinerilor și ale majorității populației. Le Pen obține succese electorale din cauza disperării și furiei oamenilor, dar și pentru că partidele principale aplică politici care agravează situația socială a majorității populației.
Este de înțeles că mulți vor vota pentru Macron pentru a opri coșmarul reprezentat de Le Pen și partidul său. În ceea ce ne privește, ne-am opus întotdeauna lui Le Pen și credem că trebuie să continuăm prin chemarea la organizare, întruniri, dezbateri și demonstrații. Unii se vor abține sau își vor anula votul, în opoziție față de Le Pen dar și față de falsa alegere care ne este impusă - aceasta va fi cu siguranță și poziția noastră.
Primele mobilizări vor avea un dublu obiectiv: să-i arătăm lui Le Pen că nu poate trece mai departe și să-i pregătim pe tineri și pe lucrători pentru lupta care urmează împotriva politicii anti-sociale duse de Macron în slujba capitalismului.
Absența unei forțe politice militante de masă, a unui nou partid democratic care să regrupeze zeci de mii de tineri, lucrători sau pensionari, a facilitat succesul minciunilor lui Macron și Le Pen, sprijinite de propaganda presei aservite sistemului. Avem nevoie de un astfel de partid pentru a discuta, dezbate și decide în mod colectiv luptele pe care le avem de purtat. Pentru asta militează Stânga Revoluționară și pentru un program socialist democratic și anti-capitalist.


Tuesday, 28 March 2017

Experimentul venitului de bază din Finlanda: un pas înapoi deghizat ca progres

de Edmund Schluessel* 
(Alternativa Socialistă - CWI în Finlanda)


În tot mai multe țări există un interes tot mai mare față de venitul de bază universal, adică o plată regulată pe care statul să le-o acorde cetățenilor, indiferent de venitul lor ori dacă au o slujbă sau nu. Dezbaterea e alimentată și de tendința accelerată către automatizarea industriei și de impactul acesteia asupra capitalului și forței de muncă.

În Franța, candidatul Partidului Socialist, Benoît Hamon, susține venitul de bază universal. Poate părea surprinzător, dar și unii conservatori, inclusiv în Scoția sau Canada, examinează strategii de introducere a venitului universal. Aici, în Finlanda, o țară cu un stat social extins și adânc înrădăcinat, se derulează un experiment prin care se asigură un venit de bază pentru un mic segment de oameni fără locuri de muncă.
 
Ca în multe țări, propunerea unui venit de bază e promovată în Finlanda ca o alternativă la sistemul de securitate socială. Cu alte cuvinte, venitul de bază nu ar fi introdus ca un venit adițional pentru oamenii de rând, ci mai degrabă ca un mijloc și pretext pentru tăieri bugetare de la servicii sociale vitale. De aceea, socialiștii din Finlanda se opun propunerii venitului de bază, așa cum e ea formulată acum, întrucât ar înrăutăți, per total, situația multor familii și indivizi.

Dar să vedem cum a început totul. Un articol recent de pe TeleSur descrie guvernul finlandez al prim-ministrului Juha Sipilä ca fiind de centru, dar asta e probabil doar o greșeală de traducere. Partidul lui Sipilä se numește, într-adevăr, „Keskuta”, adică Partidul Centrului, dar de fapt e un partid neoliberal de dreapta. În cei doi ani de când e la putere, acesta a lansat atacuri repetate la adresa salariilor lucrătorilor și a făcut tăieri masive din fondurile pentru educație. Mai mult, a reintrodus taxe de școlarizare într-un sistem de educație cândva gratuit.

Sipilä e un multimilionar care și-a folosit poziția pentru a intimida presa să nu publice știri negative despre el și care este momentan implicat în două scandaluri de corupție având ca obiect drenarea banilor publici spre afaceri deținute de propria sa familie. E un fel de Donald Trump finlandez.

Partidul Centrului e susținut la guvernare și de Noul Partid Conservator, ai cărui lideri sunt fani declarați ai arhi-conservatoarei Margaret Thatcher și care s-au aflat în fruntea celor care doreau să impună Greciei condiții extrem de dure în timpul negocierilor pentru bailout. Al treilea partid din coaliția de guvernare este cel al Adevăraților Finlandezi, un partid de extremă dreapta și anti-imigranți, cu o aripă fascistă, și ai cărui reprezentanți aleși sunt adesea investigați și sancționați pentru încălcarea legilor împotriva instigării la ură. Orice propunere venită din partea unei astfel coaliții odioase trebuie privită cu maximum de scepticism.

Dar să trecem la propunerea însăși. Conform planului guvernului (care e momentan testat pe 2000 de oameni fără loc de muncă selectați aleatoriu de KELA, agenția de stat pentru asigurări sociale), oamenii vor primi mai puțini bani. Beneficiarii ar primi 560 de euro pe lună, indiferent de situația personală a fiecăruia. Acest venit ar înlocui beneficiile sociale existente și, potrivit susținătorilor săi, ar avea avantajul de a reduce birocrația.

Însă actualul nivel al ajutoarelor sociale de bază în Finlanda este de 697 de euro pe lună plus alocațiile pentru copiii sub 18 ani. O analiză făcută de KELA anul trecut a arătat că prin introducerea unui model similar celui testat acum, persoanele care câștigă sub 2000 de euro pe lună o vor duce, per ansamblu, mai rău.

Oricum, experimentul aflat în desfășurare este o escrocherie: în timp ce testul se realizează doar pe indivizi fără loc de muncă, venitul de bază universal, dacă va fi implementat, va fi cu adevărat universal. Astfel, experimentul guvernului finlandez eludează modul în care „venitul universal de bază” va duce la reduceri uriașe ale ajutoarelor publice pentru persoanele cele mai vulnerabile. Cei aflați în concediu medical vor pierde cea mai mare parte a sumelor acordate în prezent. Indemnizațiile pentru creșterea copiilor vor fi reduse drastic, ceea ce va afecta în mod special familiile monoparentale. Ajutoarele pentru persoanele cu risc de pierdere a locuinței vor fi tăiate cu 90%. În unele variante ale proiectului, studenții vor pierde accesul la bursele de studii. În final, „venitul de bază universal” nu va mai ține cont de nevoile particulare ale oamenilor marginalizați din societate. 

Cum poate atunci guvernul să scape cu basma curată când propune un astfel de atac asupra oamenilor cu venituri mici? Așa cum Ronald Reagan a numit „simplificare” o spectaculoasă tăiere de taxe pentru bogați ca s-o vândă publicului, iar Bill Clinton a folosit termenul „eficiență” ca să justifice reducerea slujbelor din sectorul public și distrugerea sistemului de asistență socială, argumentul folosit de cabinetul lui Sipilä este că marele avantaj al venitului de bază e că ar reduce din hârțogăraia cu care are de-a face un șomer atunci când acceptă o slujbă temporară sau cu jumătate de normă.

Cu reglementările actuale, o persoană care primește ajutor de șomaj poate să nu declare câștiguri de până la 300 de euro pe lună, însă cei care câștigă mai mult trebuie să treacă printr-un proces birocratic lung și frustrant care le ajustează ajutorul social. În viziunea lui Sipilä, sistemul venitului de bază va încuraja șomerii să accepte munci precare, cu jumătate de normă sau pe contracte nedeterminate, și pe salarii mizere. Sipilä trăiește probabil pe altă lume, într-o fantasmă neoliberală în care doar cine nu-și dorește cu adevărat nu poate găsi locuri de muncă bune.

În realitate însă, rata șomajului în Finlanda stă blocată la 8% de la începutul Marii Recesiuni. Economia Finlandei este bazată pe exporturi, iar mineritul, industria hârtiei și construcția de nave din această țară cu 4 milioane și jumătate de locuitori – toate suferă de pe urma încetinirii cererii globale. Slujbele apar și dispar în urma turbulențelor de pe bursele din Londra și Frankfurt, New York și Tokyo, nu din cauza vreunei lene mitice a muncitorilor finlandezi.

Guvernul Finlandei n-a făcut niciun efort serios să creeze locuri de muncă. Prin impunerea „pactului de competitivitate” asupra clasei muncitoare finlandeze (pact tripartit semnat în 2016 privitor la piața muncii, care a determinat o deteriorare severă a condițiilor de muncă – n. tr.) au fost create condițiile pentru ca rata mare a șomajului să devină o problemă pe termen lung.

Care sunt alternativele? Alianța Stângii e creditată adesea cu inițierea dezbaterii despre venitul de bază universal în Finlanda. Însă propunerea lor ar fi pornit de la un nivel mai ridicat al venitului de bază, la care s-ar fi adăugat indemnizații pentru circumstanțe speciale, în vreme ce sistemul de impozitare ar fi devenit mai progresiv. Chiar și această variantă ar fi fost departe de a-i apropia pe lucrătorii finlandezi de mediana veniturilor. Dar chiar dacă propunerea lor nu ar fi eliminat complet sărăcia, măcar ar fi însemnat câțiva pași înainte în loc de un pas clar înapoi. În plus, Alianța Stângii a lansat propunerea de majorare a salariului minim la 10 euro pe oră, ceea ce ar fi dus la aproape o dublare a veniturilor pentru cei mai săraci dintre lucrători. Toate aceste măsuri luate împreună ar fi avut un caracter progresist, chiar dacă incomplet.

O abordare socialistă a problemelor clasei lucrătoare finlandeze ar consolida economia și crea locuri de muncă prin naționalizarea fabricilor și redeschiderea celor închise, prin investiții în sectorul energiei regenerabile și în producție, lucruri pe care guvernul finlandez poate, dar refuză să le facă. Astfel s-ar garanta și o îngrijire adecvată a copiilor, educație gratuită, asigurarea locuirii în condiții decente pentru toți (a căror lipsă e resimțită în mai multe zone ale țării). Cei aflați la vârsta pensionării sau care sunt incapabili să muncească din cauza bolii sau a dizabilității ar putea să trăiască o viață împlinită și să-și asume, dacă vor, sarcini productive potrivite lor. Astfel de revendicări sunt la fel de valabile și necesare oriunde în lume.

Ca socialiști, considerăm că venitul de bază universal nu este un instrument suficient de bun în lupta împotriva inegalităților și a șomajului. Noi luptăm pentru taxarea celor bogați și a corporațiilor, pentru crearea de slujbe bine plătite și sindicalizate prin dezvoltarea unei infrastructuri ecologice, a transportului public și a energiei curate. Luptăm pentru servicii publice finanțate corespunzător și pentru eliminarea șomajului, posibilă prin redistribuirea muncii prin reducerea săptămânii de lucru.

Unele dintre discuțiile pe tema strategiilor sociale care să adreseze automatizarea din industrie dezvăluie falimentul total al capitalismului, sub care progresul tehnologic ajunge să fie o amenințare la adresa locurilor de muncă și a salariilor decente. În socialism, progresul tehnologic și automatizarea ar putea aduce un program de muncă mai scurt, mai mult timp dedicat dezvoltării personale și culturale, precum și creșterea universală a standardului de viață prin mijloace sustenabile din punct de vedere ecologic.

Cu toate acestea, dacă venitul de bază universal ar fi introdus în Finlanda sau în altă țară fără ca serviciile sociale să fie tăiate și dacă el ar însemna un câștig real pentru lucrători, atunci o astfel de măsură ar reprezenta un important pas înainte pe care l-am susține. Chiar dacă statul social existent în țările nordice este admirat de oamenii din alte părți ale lumii, acesta nu este socialism, ci reprezintă o formă de compromis în interiorul sistemului capitalist. Din acest motiv, el este vulnerabil câtă vreme trăim în capitalism.

Ar trebui să ne amintim cum a apărut statul social finlandez: acum o sută de ani, inspirată de Revoluția Rusă, stânga radicală finlandeză s-a organizat într-un partid marxist și s-a ridicat împotriva clasei capitaliste. Revoluția finlandeză a fost înăbușită în final de armata germană, însă clasa lucrătoare finlandeză a păstrat tradiția organizării și a sindicatelor puternice, iar capitaliștii finlandezi au păstrat și ei, până de curând, o teamă sănătoasă față de puterea lucrătorilor.

Există surse de inspirație mult mai bune în statul social finlandez decât acest plan al venitului de bază universal. La nașterea fiecărui copil, mama are dreptul să primească din partea statului un pachet ce conține hăinuțe, așternuturi, biberoane, produse de igienă, prezervative și un manual – toate ambalate într-o cutie ce poate fi transformată într-un pătuț pentru copil. Acest pachet a fost introdus în 1938 ca parte a unei campanii de succes pentru reducerea mortalității infantile. Astăzi, sistemul de educație primară din Finlanda permite profesorilor să se dezvolte profesional, evitând, totodată, testele uniforme și competiția între școli, iar rezultatul este un sistem considerat a fi cel mai bun la nivel mondial.


Numai că, dată fiind adâncirea crizei capitalismului și deriva spre dreapta a partidelor tradiționale muncitorești din Europa, vechiul consens postbelic e la apus, iar aceste progrese se află în primejdie. Reformele pot fi apărate și extinse, iar societatea poate și trebuie să fie transformată. Chiar dacă situația particulară din Finlanda diferă de alte țări, soluția este aceeași peste tot: construirea de mișcări de masă puternice și de noi partide socialiste, partide de masă ale clasei lucrătoare, care să lupte împreună, la nivel mondial, în interesul lucrătorilor de pretutindeni. Împreună, uniți de-a lungul și de-a latul granițelor dintre națiuni, putem schimba lumea, iar prin organizare și prin învățarea lecțiilor trecutului, o vom și face.

------------------------------------------------

* Articol apărut inițial pe site-ul Socialist Alternative (CWI în SUA): https://www.socialistalternative.org/2017/03/07/finlands-basic-income-experiment-step-disguised-progress/ 

Friday, 17 February 2017

Pablo Iglesias - victorie clară la congresul Podemos


Comunicat Izquierda Revolucionaria (Stânga Revoluționară)
Spania, 15 februarie 2017


A venit vremea să clădim lupta de clasă din stradă

Încercarea de a-l elimina pe Pablo Iglesias de la conducerea Podemos (partidul de stânga format din mișcarea Indignados din 2011) a fost un eșec total, în ciuda tuturor resurselor mobilizate în acest scop și al sprijinului deschis al mass-media pentru Errejon – lider al opoziției „moderate” la Iglesias.
Prezența la congres a fost una istorică, de peste 155.000 de membri. Iglesias a primit aproape 90% din voturi pentru funcția de secretar general, mai mult de 60% pentru lista sa de candidați pentru Consiliul Cetățenilor (organul principal de conducere al Podemos) și mai mult de 50% pentru documentele prezentate de echipa sa.
Pentru a înțelege ce înseamnă această victorie, e suficient să citim presa capitalistă sau să urmărim televiziunile sistemului după congres. Furia lor față de această victorie se simte aproape în fiecare propoziție. Și nu întâmplător. Clasa conducătoare a încercat să controleze Podemos, să-l asimileze cu o formațiune social-democrată „clasică” pentru a consolida pacea socială. 
Doar că s-au lovit de voința a zeci de mii de luptători. Înfrângerea lui Errejon este o veste bună pentru toți cei care au făcut parte din uriașele revolte sociale din ultimii ani prin mișcarea Indignados, grevele generale, mișcările din educație și sănătate, grevele studențești etc. Aceste mișcări au condus la criza „regimului din 1978” (sistemul capitalist care a urmat tranziției de după Franco).
Motorul acestei schimbări politice a fost lupta de clasă și mobilizarea în masă a lucrătorilor și a tinerilor. Acesta este factorul cheie pe care cei ca Errejon și adepții săi, ca Rita Maestre și Tania Sanchez, au fost atât de rapizi în a-l respinge și denigra în încercarea lor de a deraia Podemos către cretinism parlamentar[i] și colaborare de clasă.
Lupta din cadrul Podemos este foarte importantă. Tradiționalul partid capitalist PP, noua conducere ilegitimă a fostului partid social-democrat PSOE, partidul populist de dreapta Ciudadanos și reprezentanții marelui capital o știu prea bine.
Errejon nu este vreun nevinovat – e foarte conștient de ceea ce spune și ceea ce face. El și suporterii săi doresc un Podemos care să nu rămână aliat cu Izquierda Unida (Stânga Unită), care să stea departe de lupta militantă a angajaților de la Coca-Cola și Movistar, și în afara mișcărilor de masă în apărarea sănătății, educației și a dreptul la auto-determinare națională.
Ei doresc un Podemos mai apropiat de PSOE și de programul unei social-democrații aflate în criză. Ei apără un proces care, în realitate, ar face din Podemos o simplă clonă a partidelor tradiționale, fericite să obțină poziții călduțe în Parlament sau în diferite comisii bine plătite și să se bucure de „respectabilitatea” sistemului și a instituțiilor.
Errejon a avut mult sprijin de partea sa. Nu putem uita cum El Pais, principalul ziar capitalist, a repetat la nesfârșit cum Errejon apără „un Podemos mai modern, mai democratic și mai deschis, diferit de confuzia generată de Iglesias în jurul unei strategii de radicalizare ideologică și de mobilizare stradală care va duce la scăderea puterii și abilității de negociere a partidului în Parlament ... ”.
Același lucru poate fi spus și despre conducerea nelegitimă a PSOE, impusă printr-un puci intern anul trecut, care a descris victoria lui Iglesias ca pe o înfrângere pentru democrație și o victorie pentru „pabloism-leninism”. Ar putea fi mai clar? Acești lideri ai PSOE – slujitori ai burgheziei care l-au  alungat pe Pedro Sanchez și au făcut cadou guvernarea prim-ministrului Rajoy de la PP – acum se auto-consideră „singura opoziție” în ciuda marii lor coaliții cu dreapta!

Marxiștii nu sunt neutri
Izquierda Revolucionaria (Stânga Revoluționară) l-a sprijinit pe Pablo Iglesias în această luptă împotriva lui Errejon și a modelului său social-democrat. Am distribuit 6.000 de pliante care să explice poziția noastră și am vândut sute de exemplare ale ziarului nostru la congresul Podemos, unde am primit multe încurajări și felicitări din partea multor membri de partid.
Pe lângă sprijinul față de Iglesias, avem și unele critici. Noi credem că și greșelile și ezitările lui Pablo Iglesias i-au permis lui Errejon să câștige atât de mult teren. Ideea „schimbării” politice ca simplu exercițiu electoral, în care mișcările de masă și-au îndeplinit deja rolul, a fost apărată și de Iglesias, mai ales după succesul din alegerile locale din mai 2015 și din alegerile generale din decembrie 2015.
Declarațiile sale publice care au justificat capitularea lui Tsipras în Grecia și distanțarea sa de revoluția din Venezuela au preluat ca un ecou poziția forțelor de dreapta; accentul lui pe „responsabilitate” și guvernabilitate și dorința sa expresă de-a ocupa „spațiul social-democrat” au fost niște greșeli.
Acestea au contrazis, de asemenea, motivele reale pentru puternica erupție a Podemos și au întărit aripa dreaptă a partidului. Chiar și după ce a pierdut mai mult de un milion de voturi în iunie 2016, Iglesias a continuat să insiste asupra faptului că activitatea parlamentară și instituțională este prioritară. Desigur, acest lucru i-a încurajat pe dușmanii săi interni în încercarea lor de a-i slăbi poziția pentru a-l elimina în cele din urmă.
Este important să ne amintim aceste lucruri atunci când Errejon și alții, care reprezintă așa-zisa aripă „anti-capitalistă” în partid, vorbesc despre nevoia de-a fi „generos” și „de-a integra pe toată lumea”. Ar fi „integrat” Errejon toate curentele din partid dacă ar fi câștigat? Ce ar mai fi spus El Pais și PSOE atunci? Răspunsul este mai mult decât evident.
În ultimele luni, Iglesias a reacționat pentru a-și apăra poziția în fruntea partidului și a făcut acest lucru întrucât supraviețuirea sa și cea a Podemos depindeau de revenirea la poziția lor inițială, bazându-se pe segmentele societății care, prin lupta lor, au dus la crearea Podemos.
În ultimele câteva luni, Iglesias a făcut declarații destul de precise. El s-a întrebat public dacă nu cumva, de fapt, imaginea „moderației” a fost cea care a stat în spatele înfrângerii electorale neașteptate din luna iunie.
El a spus că încercarea de-a ocupa spațiul social-democrației astfel încât să nu „sperie” un segment al alegătorilor a fost o greșeală și a făcut un apel pentru a recupera lupta din stradă și pentru ca sindicatele să organizeze o grevă generală împotriva politicilor anti-sociale ale PP. „Transversalitatea[ii] nu înseamnă să fim ca inamicii noștri, ci să fim ca mișcarea anti-evacuări”, a afirmat el, și pe bună dreptate. Nu este întâmplător faptul că Iglesias a apărut în mod constant la mobilizările angajaților Coca-Cola, și nici sprijinul pe care Irene Montero și alți lideri apropiați de Iglesias l-au dat mobilizărilor organizate de Sindicato de Estudiantes (Sindicatul Studenților).

Conflictul dintre Iglesias și Errejon reflectă presiunea dintre clase opuse. A nu înțelege asta duce la confuzie și poziții nefericite. Alte curente din Podemos, ca Anticapitalistas, au adoptat o poziție oportunistă și lipsită de viziune. Liderii săi cei mai importanți, ca Miguel Urban și Teresa Rodriguez, au dat o impresie greșită cu privire la ceea ce era în joc și la cauzele reale ale crizei. Ei au subliniat nevoia de-a pune capăt așa-numitelor „confruntări personale” și „lupte între masculi alfa”, făcând apel la „unitate” și insistând că „toți suntem tovarăși”, ceea ce a dus la scăderea nivelului discuției. Atitudinea lor de „echidistanță” de dinainte de congres și refuzul de-a forma un front unit cu Pablo Iglesias au dus la subminarea popularității lor în niște alegeri interne foarte polarizate. Au câștigat doar 3,2% din voturile pentru Consiliul Cetățenilor, unde vor avea 2 membri din 60. Cu toate acestea, cel mai rău lucru nu a fost că au primit puține voturi, ci incapacitatea lor de-a folosi multiplele platforme pe care le aveau la dispoziție pentru a se diferenția din punct de vedere politic de celelalte facțiuni și a se prezenta ca o reală alternativă anticapitalistă și revoluționară.
Urban a recunoscut în numeroase interviuri: ei nu sunt marxiști sau troțkiști. Chiar și atunci când face apel la un Podemos mai ofensiv, există o prăpastie între vorbele și faptele sale. Anticapitalistas dețin controlul asupra primăriei din Cadiz, conduc filiala Podemos din Andaluzia, au deputați și consilieri. Cum promovează ei mobilizarea socială sau implementarea de măsuri concrete în folosul clasei lucrătoare, cum îndeamnă ei la nesupunerea față de legile capitaliste, așa cum pretind că o fac, în zonele pe care le conduc sau guvernează?
Există o simpatie puternică cu ideea de „unitate”, dar acești lideri cu experiență știu că „unitate” este adesea un truc retoric al aripii drepte a mișcării pentru a lega mâinile stângii. Un lucru este clar: pentru o parte considerabilă a conducerii Anticapitalistas, prioritatea este în continuare câștigarea de spațiu de manevră în aparatul de partid al Podemos și de poziții mai bune în listele pentru parlament și consilii, renunțând la o muncă serioasă și sistematică pentru a transforma Podemos într-o alternativă de stânga care să lupte pentru transformare socială.

Pablo Iglesias ar trebui să treacă la acțiune: Destulă „pace socială”, vrem mobilizare acum!
Atmosfera printre miile de membrii prezenți la congresul Podemos a fost semnificativă. Pe de o parte, scandările pentru unitate au reflectat un sentiment ușor de înțeles, dar în toate dezbaterile și discuțiile de pe holuri, aceeași idee a fost subliniată din nou și din nou: este timpul să ne întoarcem în stradă, la ceea ce a făcut Podemos puternic!
Acesta e un aspect-cheie, subliniat chiar și mass-media capitaliste. În editorialul său din 13 februarie, El Pais a avertizat: "a câștigat Podemos-ul mai radical, cel care se auto-consideră o mișcare populistă bazată pe mobilizare socială și pe stradă și care aspiră să conteste ordinea stabilită”. Mai clar de-atât nu se poate.
Toată presa capitalistă și-a manifestat dezgustul total față de victoria lui Pablo Iglesias. De ce această ură? Conflictul intern din Podemos, încurajat pe față de establishment, ar fi trebuit să aibă un impact imediat, în funcție de rezultat: o victorie a susținătorilor lui Errejon ar fi întărit pacea socială, necesară unui guvern care vrea să impună o agendă pro-austeritate, de reducere a cheltuielilor sociale, deja pregătită de guvernul Rajoy cu acordul PSOE. Posibilitatea revenirii la mobilizare socială într-un astfel de scenariu este cea mai proastă veste posibilă pentru dreapta, social-democrați și birocrația sindicală.
Errejon a avut mare grijă să respingă ideea că există o mare coaliție între PP, PSOE și Ciudadanos și, în loc să explice cum conducerea PSOE este o parte a problemei, a insistat în repetate rânduri că Podemos ar trebui să se alăture „inițiativelor” PSOE. Cum este posibil să se susțină că colaborarea cu actuala conducere a PSOE ne va aduce mai aproape de căderea guvernului Rajoy? Nu este PSOE o parte esențială a majorității precare care permite PP să guverneze?
Politicile de dreapta nu pot fi combătute îmbrățișând o social-democrație aflată sub controlul strict al capitaliștilor. Pentru a opri reducerile de cheltuieli sociale nu există decât o singură opțiune: umplerea străzile printr-o mobilizare masivă și susținută. Exemplul grevelor conduse de Sindicato de Estudiantes, care au dus la anularea reintroducerii examenelor de „revalidare” din perioada franchistă, este util în acest sens. Tocmai pentru că suntem sub un guvern slab, cu o bază socială redusă, orice strategie care duce la demobilizare este un dar minunat pentru dreapta. Acum este momentul pentru a-l băga pe Rajoy în corzi. Acest lucru nu este posibil – așa cum susține Errejon – printr-un front unit cu conducerea iubitoare de puciuri a PSOE, care i-a ales deja pe PP și Ciudadanos ca aliați.

Victoria lui Iglesias nu trebuie să fie înțeleasă în termeni de caracter personal, chiar dacă personalitatea liderilor poate fi un factor important în lupta de clasă. Pentru a-l parafraza pe Lenin, biciul contrarevoluției a fost acela care a motivat zecile de mii de lucrători și tineri să-și impună voința votând pentru Iglesias. Această lovitură puternică pentru Errejon și susținătorii săi dă un mesaj explicit: trebuie să reîncepem lupta împotriva PP prin mobilizare și un program de depășire a capitalismului.

Pablo Iglesias și colaboratorii săi au o mare responsabilitate. Ei trebuie să-i asculte pe  membrii de rând ai partidului. Unitatea nu poate fi construită cu prețul abandonării principiilor și întoarcerii spatelui milioanelor de oameni care suferă efectele dramatice ale unei crize devastatoare. Solidaritatea trebuie să fie cu cei care se zbat, cei care suferă, cei care pot face posibilă o schimbare reală. Asta înseamnă o chemare imediată la mobilizare, pregătirea unei greve generale împotriva creșterii prețurilor la energie, a reducerii pensiilor, a reducerilor în sănătate și educație, precum și împotriva legilor antidemocratice privitoare la proteste; înseamnă un program pentru locuințe decente și pentru drepturi democratice, inclusiv dreptul de auto-determinare națională.

Accentele ocazionale de stânga nu sunt și nu vor fi suficiente. Ideile lipsite de consecințe practice nu sunt suficiente. Singurul mod de-a avea o legătură strânsă cu masele – puterea reală a Podemos ca forță de stânga pentru transformare socială – este de-a apăra o alternativă socialistă la criza capitalistă și de-a se implica în lupta de zi cu zi a muncitorilor și a tinerilor.

Acum Pablo Iglesias trebuie să se țină de cuvânt.





[i] Termen peiorativ care se referă la iluzia că o societatea poate fi transformată exclusiv prin mijloace parlamentare. (N. tr.)
[ii] „Transversalitate”, în contextul dat, se referă la capacitatea de-a crea un consens între grupuri sociale diferite cu scopul de-a forma o majoritate politică. (N. tr.)

Friday, 3 February 2017

Poziția grupului Mâna de Lucru cu privire la ordonanța de urgență și protestele anti-PSD


Cine crede că asistăm la confruntarea dintre un guvern de stânga și sute de mii de protestatari de dreapta nu se poate înșela mai amarnic. Prin această luare de poziție încercăm să oferim zece puncte de plecare pentru o perspectivă de stânga asupra evenimentelor curente.

1) Ordonanța de urgență a guvernului PSD este pur și simplu revoltătoare. Prin ea, PSD a capturat niște teme legitime, ca reformarea codului penal și suprapopularea din închisori, pentru a-și servi interesele de grup. Ordonanța prevede decriminalizarea oricărui abuz în serviciu cu prejudicii de sub 200.000 de lei câtă vreme abuzul nu a adus o vătămare suficient de gravă unei persoane fizice sau juridice, însă determinarea acestei gravități ar rămâne strict la latitudinea judecătorului. Această modificare practic i-ar achita pe mulți dintre cei deja condamnați ori aflați sub urmărire penală (inclusiv Dragnea) pentru abuz în serviciu. Însă poate cea mai gravă prevedere a ordonanței, cel puțin pe termen lung, e aceea că pedepsirea discriminării pe bază de sex, etnie, religie, orientare sexuală, afiliere politică etc. „nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative”, ceea ce înseamnă că am putea, de pildă, avea legi rasiste în România fără ca nimeni să meargă la pușcărie pentru asta! Numai din acest motiv și orice încercare de a justifica ordonanța de urgență e o aberație juridică, etică și politică.

2) Prin această ordonanță de urgență și maniera neo-feudală în care a impus-o, PSD a demonstrat din nou că nu este un partid de stânga, care să reprezinte interesele lucrătorilor și ale categoriilor sociale oprimate. PSD este și va fi mereu un partid al oligarhilor și birocraților corupți, cu o agendă economică neoliberală în care până și măsurile sociale, ca majorarea salariului minim, sunt de fapt luate în sprijinul capitalului autohton. În loc să se ocupe de reformarea codului muncii, probabil cel mai anti-angajați cod din toată Europa, iată că urgența lor este să reformeze codul penal. În loc să-i apere pe oamenii exploatați și abuzați la locul de muncă, precum lucrătoarele de la fabrica De’Longhi (și alte milioane de români ca ele), PSD își apără corupții – asta e prioritatea lor numărul unu într-o țară măcinată de sărăcie.

3) Argumentul că PSD trebuie lăsat să facă ce vrea pentru că a câștigat alegerile (cu doar 18% dintre voturile eligible, de altfel) este de o inepție monumentală și e identic cu cel folosit în aceste zile de fanii lui Donald Trump. Democrația nu se reduce la alegeri din patru în patru ani (unde oferta electorală este oricum extrem de limitată, cel puțin la noi, de unde și prezența la urne de sub 40% anul trecut), ci înseamnă și stat de drept, și separarea puterilor în stat, și dreptul de a protesta împotriva guvernului. E în multe feluri lămuritor faptul că o astfel de banalitate încă trebuie rostită în 2017.

4) Ce nu ține de sfera democrației, însă, sunt apelurile unora dintre protestatari pentru „interzicerea PSD”, care îi fac să aibă mai multe în comun cu adversarii lor decât și-ar dori. De altfel, indignarea perfect îndreptățită și binevenită față de abuzurile și corupția liderilor PSD s-a prelungit, în unele cazuri, într-o diabolizare a alegătorilor PSD, a mult huliților „asistați social” (uitându-se din nou că avem cel mai mic procent de asistați social din toată Uniunea Europeană!), care nici nu au mers la vot în marea lor majoritate, iar asta tocmai pentru că nici un partid nu a reușit să le ofere o agendă relevantă pentru problemele lor cele mai mari. Or, un partid nu trebuie confundat cu oamenii care l-au votat și care, în cazul de față, au votat un program electoral în care nu se pomenea nimic despre vreo grațiere a corupților ori decriminalizarea abuzurilor în serviciu. Participă, fără îndoială, destui foști alegători PSD la aceste proteste, cele mai mari din 1989 încoace, iar revolta lor (și a altora, care nu pot participa) este tot atât de sinceră și de legitimă ca a celorlalți.

5) Protestele însă mai tind și să ignore abuzurile luptei anti-corupție, reliefate cel mai clar de scandalul din jurul generalului Coldea (probabil doar vârful aisbergului), iar acum de ancheta deschisă de DNA asupra ordonanței de urgență, care iese din sfera atribuțiilor sale juridice. Faptul că aceste derapaje ale DNA sunt ignorate sau chiar justificate în numele luptei anti-PSD confirmă încă o dată caracterul profund maniheist al spațiului nostru public: dacă PSD e „răul absolut”, atunci DNA & Co. reprezintă „binele absolut”. Numai că nu poți lupta pentru democrație și statul de drept prin derapaje clare de la democrație și statul de drept. Scopul nu scuză mijloacele, căci mijloacele greșite ajung să pervertească și cele mai nobile scopuri.

6) Apropo de scopuri: să amintim că lupta anti-corupție a țintit numai corupția politică și birocratică, ignorând în mod sistematic abuzurile stridente ale corporațiilor străine în România și, în genere, ale capitalului asupra lucrătorilor. Anti-corupția autentică, mai ales într-o țară săracă și inegală ca România, trebuie să vizeze și privatizările în serie care au decimat industria țării, contractele cu multinaționale pe sume nejustificat de mari, redevențele disproporționat de mici primite de stat din exploatarea resurselor naturale de către alții, abuzurile băncilor împotriva oamenilor simpli, evacuările forțate ș.a.m.d. De altfel, probabil singurul aspect pozitiv al ordonanței de urgență este că noțiunea de „funcționar” (care poate fi anchetat pentru abuz în serviciu) îi va cuprinde și pe cei din mediul privat.

7) Apoi, un alt aspect care trebuie evidențiat este tenta de dreapta pe care au căpătat-o parțial protestele, de la sloganele extremiste de genul „PSD, ciuma roșie” la prezența complet inoportună la proteste a unuia ca Iohannis, al cărui partid este tot atât de mult parte a problemei ca și PSD. De altfel, implicarea viguroasă a politicienilor și a presei de dreapta de partea protestelor riscă să alimenteze opinia că dreapta instrumentalizează aceste proteste și că, de fapt, asistăm la lupta dintre forțe politice rivale. E cu atât mai important, așadar, ca protestatarii să își exprime explicit revolta – la fel ca acum cinci ani – față de întreaga clasă politică românească.

8) De asemenea, trebuie condamnate categoric abuzurile grosolane ale Jandarmeriei, ele însele niște derapaje grave de la statul de drept, care au loc în mod recurent de foarte mulți ani fără ca nimic semnificativ să se schimbe. Jandarmeria este o instituție represivă care ia în mod intrinsec partea puterii, oricare ar fi ea, și de multe ori prin metode subversive și la limita legii, după cum a sugerat-o și episodul tragico-comic al maiorului sub acoperire bătut de propriii săi colegi. Or, aprobarea entuziastă de către unii protestatari a abuzurilor jandarmilor  în încercarea de-a se delimita de „ultrași” și a prezerva astfel caracterul relativ pașnic al protestelor (relativ pentru că unele dintre mesajele apărute încă din primele zile ale protestelor, precum cele care glorifică abuzurile sexuale din pușcării, numai pașnice nu sunt)  e nu doar suspectă din punct de vedere moral, ci și profund incoerentă, atât în raport cu țelul declarat al protejării statului de drept, cât și față de caracterul anti-sistem al protestelor, căci nu poți protesta credibil împotriva sistemului solidarizându-te, oportunist, cu cea mai represivă instituție a sistemului.  

9) Cu toate hibele și derapajele lor inevitabile, protestele sunt însă perfect justificate în revolta lor. De aceea, stânga independentă nu poate sta deoparte pe motiv că se scandează sloganuri de dreapta ori că încearcă să profite forțe politice de dreapta. Toate protestele de masă de o asemenea anvergură au contradicțiile lor, mai ales într-o țară ca România, unde elementele de dreapta sunt prevalente în primul rând pentru că acestea sunt condițiile la nivel de conștiință în acest moment, dar și din cauza slabei organizări a stângii locale. Nivelul de conștiință al oamenilor nu poate avansa în direcția dorită de noi dacă noi nu intervenim în proteste și mișcări de stradă – atunci când sunt justificate și au o miză pentru stânga – pentru a oferi o voce anti-sistem alternativă la cea a dreptei. Altminteri, dreapta va continua să monopolizeze astfel de răbufniri populare, iar „protestele de stânga” pe care le așteptăm cu toții nu o să se întâmple niciodată.

10) În concluzie, stânga trebuie, pe de-o parte, să denunțe categoric guvernul PSD și abuzurile sale, dar și, pe de altă parte, să atragă atenția asupra limitelor luptei anti-corupție și a derapajelor de dreapta ale protestelor, dintre care cel mai flagrant e însăși diabolizarea facilă a alegătorilor PSD și falsa dihotomie dintre „cele două Românii” pe care aceasta se bazează. Căci salariile decente, drepturile la locul de muncă, locuințele ieftine, serviciile publice de calitate etc. sunt interesele celor mai mulți dintre români – și ale celor care sunt acum în stradă, și ale celor care stau în casă; și ale celor care au votat cu PSD, și ale celor care au votat cu alt partid ori care n-au votat cu nimeni (60% dintre români). Și tocmai de aceea această retorică maniheistă și dezbinătoare convine de minune tuturor partidelor politice, pentru că eludează interesele noastre comune ca lucrători și absența oricărei reprezentări politice a acestor interese. Or, datoria stângii în aceste clipe este să atragă atenția asupra acestor interese comune și a nevoii de a construi o alternativă care să le reprezinte cu adevărat.